Perdeaua de ceruri

Complexe avem toţi, nu e nicio ruşine, dar e bine să survolezi peste ele cum ne învaţă Erasmus de la Feyenoord Rotterdam – ăsta nu e o bursă, este un teolog şi scriitor umanist – să tuşim când ne iese oarece pe nu se ştie unde. Complexele se afişează la noi de sus în jos, de la vlădica Troian şi până la ultima mondenă de pripas, ca la balamuc, zi de zi şi ceas de ceas. Pe patine, pe bicicletă, pe tricicletă și pe derdeluș, acuș-acuș. Gestionarul principal are complexul provinciei, el nu poate să șadă la oraș. Nu știu câți prezidenți americani sau francezi au fost născuți la New York sau Paris, dar întotdeauna au stătut la Elizeu sau la Casa Albă. Apropo, un analist, firește străinez și serioz, nu adjutantul Chieleanu, remarcase de-acum vreo două decenii, cum se numesc ele, că singurii prezidenți născuți într-un mare oraș erau ăia doi, Jac și Rac, precum și Vova, unul de la din Parij, altul de la Leningrad. Între timp a mai apărut unul chiar din Noul York, unul McDonald Trump.

Întotdeauna vrem să fim luaţi în seamă, în scrânciob, în brațe, în Schengen şi în serios, dar rămânem la stadiul de remorcă şi de prisos. Bunînțeles, ne ajută copios și pubertatea polifticianistă, precum și imbecilitatea excesivă de care dăm dovadă-n lume. Și nu de azi, de ieri, dar azi parcă nu ne fie de deochi ca niciodată. De pilde, adecă de paregzample. Habemus o Dreaptă hidraulică și patologică, hidraulică în sensul aulic și cefalopod al cuvântului. Copiii ploii nu numai că încurcă județele Zalău și Jibou de baltă, ci și punturile cardinale, nord-est cu est-vest și cu Everest, nu știu nici ce vârstă au cu bulentinul în față, confecționează balonașe de săpun de casă!

Am auzit mai nou că Mexicul este o echipă nordamericană, tot ce vine de-acolo ne e superior, logic. Până și mizeria aia importată ca atâtea altele, bullying numită este considerată o joacă de copchii. Băiețelul cela se aruncă pe fereastră din umilință, iar zemurile ratate sunt mângâiate pe cap. Pentru chestii de-astea plozii sunt judecați ca adulți în America aia de Nord pe care o copiem la indigo. Caracal în formă continuată. Oriunde, orice reformă astupă o necesitate, noi aspetăm evenimentele, nu suntem capabili să le prevenim. Nu ne duce capul, asta-i realitatea. Compunem legi și metodologii ale colindului și ale alăptării, dar ale aplicării corecte a bunului simț nu. Ne uităm la poarta nouă a dosarului pe șine, pardon, dar nu suntem în stare să ridicăm impozitele progresiv.

În schimb ridicăm în slăvi și la cer economia de piațetă, care e o lozincă bună pentru idioți. Iote că americanii înșiși au propus impozitarea multinaționalelor, oriunde s-ar afla ele. Compunem un plan de reziliență, și nici nu știm să definim vorba. La noi ea intră prin rezistența metalelor, la francezi e definită simplu și cartezian : capacitatea de a-ți reveni după șoc, de a continua să funcționezi și în caz de pană. „Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic consumat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și aria secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă”. Clar? Căz doară toată lumea are acolo, în debara, niște epruvete și eprubete.

Și liberalii iștea, niciodată nu au prea fost de Dreapta și nu au prea prins în Ardeal. Acum, de moft, toți sunt argheleni. Nimeni nu zice că n-ar fi bine, dar și acolo oamenii serioși stau la acasa lor, unde au și mințile. Sunt unul și unul: ospătari, absolvenți de licee agronomice, milițieni, odrasle de securachi, proprietari de păcănele, căzuți în cap, ca ăla în direct, și în general fără nicio meserie. Cam toți politrucii de pe meleag sunt veniți cu pluta, făcuți la distanță sau cu lingura de la pantofi, adunătură, strânsură, scursură. Și apropo de scursura Dunării și de Franța, noi i-am dat ei oameni de mai mare valoare decât ne-a livrat ea nouă. Desigur, au fost și dintre ăi mari, că de-aia îi avem sub formă de stradă, dar în trecere, în marea întrecere. Cu alții de același tip.

Și planul ăsta, care seamănă cu lucrarea unor borfași ce vor să dea o spargere, un tun la ceva casă de comenzi, e ținut la secret fiindcă e făcut de porcânele de dinafară, nu de bovideii neaoși. Oare de ce cad amețiții ăia de pe velociped prin parcuri? Câte planuri de dezvoltare durabilă nu am mai mestecat în van de treizeci de anișori, tot la tauleta din fundul curții am rămas. Chiar dacă ne numim acum în loc de țărani, fermieri. Că tot avem o agricultură ceva mai productivă decât Letonia și Slovacia, atât. Și tăiem la păduri retrocedate în sens giratoriu. Și importăm numai o treime plus sarea din bucatele zilnice. Fermieri care execută o agricultură grădinărească. Fermieri care și-au făcut gard de sârmă și case cu etaj și care au lăsat pământul tot pârloagă. Sate depopulate și/sau îmbătrânite intensiv. Auzi dumneata, parcă șase milioane de apropitari pe nouă milioane de hectare, că n-am vrutără unșpce bis!

Să terminăm optimist, că tot avem papa de supermarşeu : cică s-a descoperit carne de cal de mare în peştele englezesc. E de râs, ca fotbalul nostru de nivel comunal! Recolta Stroicănești-Drum noi Voinicești; Zorile Bragazbiru-Ogorul Roșu Ghermanvurșt. Înainte vreme sportul era și propagandă, ca peste tot în lume, dar mai era și capitol de plan, se efectua cu cap limpede. Aveam și ora de înviorare și sfatul medicului, la radio de dis-de-dimineață. Se făcea pe apă, prin săli, în aer liber, pe la Olimpiade, se făcea de la pitici, juniori mici, mari, cadeți, tineret-speranțe etc. Din Snagov sau Herăstrău am făcut Maiam Bici, mai mult bici. Am avut un geniu în tenis, dar școală ioc, deși încropiserăm ceva și pe-acolo. Generație de aur dentar poate că am avut, mai mult ne-am dorit-o, căci nu am luat niciodată aur, doar patru ghete de golgheter evropean, cum-necum. Și toate de la echipa cartierului copilăriei mele, echipa lui Dinu, Dumitrache, Pârcălab, Lucescu. Plus două finale evropenești și o Cupă. Și aici, la ăst capitol, tot la fundul sacului nepeticit, rupt rău de tot, am ajuns.