Paranoia ctitoritului

Potemkin iaște un film uriaș al poate celui mai mare regizor din istoria cinematografului. Eisenstein povestea acoloșa despre Crucișătorul cu același nume, al unui prinț care scotea la vopsea și din butaforie cătune colorate la inspecție, pentru împărăteasa lui. Așa și noi, punem de-o inaugurare și tăiere de pamblică de stambă sau de tifon, bun ce-o fi. Mai ales acum, de alegeri. Că după, ne luăm concediu. Inaugurăm ceea ce fusese început hăhăhăt și deja inaugurat de augurii lui Nea Nicu. Mai trebuie să regularisim și Dâmbovița cu dâmbovițeii din gubern, precum și mai apoi să terminăm odată și o dată și Canalul București-Dunăre, care e făcut cică în proporție de 90% de același Nea Nicu. Adică N. Ceaușescu, întâmplător și primul președinte al României.

Că așa e la cronică. Și cu Istoria orice-ai face, oricâte tăieri de moț ai executa, tot cum vrea ea te judecă. Iote, după treizeci de ani din ăștilalți patru prezidenți doar omonimul meu, I. Iliescu, cred că va fi reținut, restul la „și alții”. Firește, pentru schimbarea de paradigmă, pentru evitarea unui război civil, pentru dotarea cu o nouă constituție, pentru întocmirea altui tip de stat, pentru alte câteva lucruri. Ceilalți se trag în poză lângă un concasor, latră pe la câteva posturi de radioficare și lumea îi uită începând de ieri. Ctitori de mahala de orășel agro-industrial. Ctitori de paiantă sau de chirpici. Ce să-i faci, boală de tinerețe, de rude sărmane, nedormite pe rată și „nedospite” temeinic.

A proposito, ceteam într-un ziar, – evident străinez, că noi nu mai avem așa ceva! – cum că în lumea de azi există un singur conducător născut într-un oraș de peste 5 milioane de suflete, ca Leningradul. Mă rog, atunci, la data aceea, că între timp s-a mai ițit unul născut la New York. Care e pe tabel la Nobel. Vă hliziți degeaba, stimați consumatori, că totuși omul aista este singurul șef de imperiu care nu s-a războit cu nimeni, ba s-a mai și retras de pe unde s-au dus ei neinvitați! Sigur, terapeutic a mai scăpat câte-o boambă pe ici, pe colo, dar nu prin părțile esențiale.

Alta, în continuare. Un primar, că tot avem alegeri de sector, zicea un coleg arhitelnic deştept, trebuie să deseneze, să sistematizeze, să dărâme, să canalizeze, să asfalteze şi să planteze parcuri şi parcări. Nimeni nu va putea face asta cel puţin cincizeci de ani de acum înainte, se vor rezolva toate de la sine, ca la noi, când va apărea un riguros plan de sistematizare, când vor cădea blocurile ruginite şi cenuşii, când se vor înşuruba poduri şi viaducte, când vor apărea suburbii rotunde și ordonate ca tigaia unui chibuţ şi când se va muta lumea în dânsele. Până atunci, paşi pe covoraş şi pohta în cui! Cui prodest? Noi tot la apă caldă și la cota de întreținere rămânem cu mintea, nu trecem mai departe. Nu vedeți că nici vlădica ăsta nu a trecut de stadiul de navetist și de suplinitor? Nu vedeți că-i flotant? Vorba lui Arghezi: „dacă ești prost la Capșa, ești prost oriunde”. De unde să încropim grabnic niscai oameni cu adevărat destupați?

Altă manieră de gestionare haotică a spaţiului şi timpului citadin este propaganda prin intervenţii diletante, mediocre, plictisitoare în vederea ardicării unor monumente precise şi convingătoare. Cum scrie pe autobuzele alea că-s ale sfatului popular. Păi, ale cui să fie? Altă ghilotină a lipsei de simbol unitar al localităţii. Vezi dumneata monumente de for public; un fel de sculpturi de țintirim! În opiniunea mea, ce poate că nu coincide cu a domniilor voastre, prietenii mei, multe dintre clădirile vechi nu prea merită a fi restaurate, ci recondiționate sau de-a dreptul dărâmate și refăcute, ele nefiind altceva decât palide copii realizate din stuc ale unor monumente mai mult sau mai puţin celebre.

Bine, nici casele marilor noștri oameni de afaceri veroase nu sunt departe, niște monstruozități cu ștaif și curți ferecate, nici bloacele de enşpe stele căzătoare și de jde etaje neconsolidate nu sunt mai breze, nici plombele de viplă care urâțesc locul, nici sediile ca niște cutii de pantofi cu geamuri ale marilor firme Petromax şi Clistir, precum și casele de neam prost ale altor îmbuibaţi actuali și locali nu sunt altceva decât oțel molatic și rigips moleșit. Umflarea aia în pene inutilă şi prost citită cu Micul Paris văd că nu ne iese din minte : discuţia era despre un „mic Paris”, deci o copie, aflată „în mijlocul unui sat uriaş”, adică multe clădiri răsărite pe Calea Victoriei, probabilescu cea mai frumoasă şi eclectică zonă turistică a Capitalei, cu Kiseleff cu tot, ba și a țării, îndrăznesc să spun, dar şi de pe Ana Ipătescu-Catargiu şi de pe Magheru, Piaţa Lahovary, Victoriei, Senatului, Naţiunii, Parcul Ioanid, Foișor etc, mulate după altele neoclasice cu miasmă franţuzită sau art deco.

Ce e drept, după cum am văzut din fotografiile Margaretei Bourke-White şi ale lui Hugo Jaeger publicate în anii ’40-’41 în celebra revistă Life, oraşul nostru drag parcă arăta mai corijat şi mai coherent, nu era atât de tabloidizat. Nu vă supăraţi pe mine şi nu mi-o luaţi în nume de rău, căci nici alte capitale de prin preajmă nu sunt mai meșterite, dar până şi Ateneul nost’ – simbolul, deh! – este un manej, simpatic, ilustrat, daurit, dichisit, dar manej! Desigur, și Piazza Navona e un hipodrom, dar parcă altfel! De ce să mai simulăm europenismul când veşnica noastră preocupare este încălzirea bordeielor şi netezirea gropilor din jgheaburile „obiceielor”!?