Minuturile si scorurile noastre astrale

Pe timpuri, la radio era prezent Minoiu, minutul si scorul. Ce s-o fi ales de omul ala?  Despre marii crainici sportivi, cu Ghitulescu in frunte, ce sa mai spui, cu Domozina, cu Victor Ion Popa, om cu scoala, mereu ghin Cluuj, cu Secosan? Apoi de ai specializati, Tanasescu, Groman, la rugby, Nea Nelu Valeriu la tenis, Diamantopol, Urziceanu, la hocheiul lui Ragulin, pana si coborand la alde Buhoiu si Coca-Cola Teoharie, cum il chema, care era un impiedicat, dar se chinuia? El, ultimul, comentase finala cu Steaua, in 1986, ca Topescu se apucase de vorbit in dodii si neintrebat. De aici i s-a tras asa-zisa disidenta, ca spusese cum ca ar fi bine ca fotbaliatorii nostri sa ia calea strainatatii, ceea ce se intamplase pentru anumite produse, ca Parcalab, de par examplu. Totusi, alde Topescu, chit ca divaga, te plimba haotic si te mai informa pedant pe unde a mai mancat el un parizer, era oricum cel mai bun, mai ales in lipsa de altceva, trebuie sa o recunoastem cinstit. Si in ciuda faptului ca nu avea nicio specializare sportmana, efectuase ceva calarire in zori. Unde ne sunt comentatorii de antart ? Astazi avem parte de umpluturi, de improvizatii sonore, de insi care nu stiu nici ce se intampla pe teren, nici ce trebuie sa-ti spuna tie, in limba romana standard. Ne spun doar cat castiga Cutare.

Ca in politica, fotbalul bastinos se joaca acum mai mult la nivel de galerie, in Cismigiu, la o tabla, un mic, o ciusca, o bere si un pumn de seminte. Si mai mereu conteaza impresia artistica in dauna performantei stricte. De un alt parexamplu, putini vor sa-si aminteasca de finala din ’89, Steaua – Milan, 0 la 4, pe care am vazut-o in casa la Traian T. Cosovei, ca avea Cromatic, impreuna cu Marcel Puscas si cu ceva umplutura de securachi popositi din Ardeal. Recunosc faptul ca eram singurii senini, eu ca dinamovist, Traian ca rapidist, spre iritarea celorlalti, fiindca nu credeam niciun moment ca Milanul de atunci, cu Van Basten, Gullit, Maldini, Baresi, nu era cu trei clase peste Steluta! Oricum, e bine ca avem si noi o cupa castigata, precum Franta, Iugoslavia, ma rog, fosta. Si sa nu mi-o luati in nume de rau, dar  francezii sunt sampioni mondiali de doua ori iar sarbii, cum le zicem noi, sunt adevaratii brazilieni ai Balcanilor – in curtea scolii din Aleea Circului, cel mai rasarit dintre pusti avea dreptul la porecla Geaici.

Acusica, un oarecare Olaienas, agasant de prost, ne indeamna sa iesim in ulita fiindca nu-s ce nationala de tineret-sperante a castigat un meci. Baremi de-ar ajunge-n finala! Sa ne amintim ca inainte vreme, adica prin anii ‘70, anii generatiei lui Dinu de la Guadalajara, existau intalniri programate in deschiderea confruntarii dintre ai mari a asa-ziselor echipe de tineret-sperante. Era si o regula, sa folosesti macar un junior si, romaneste, smecherii de antrenori il aruncau pe teren pe unul pe care-l inlocuiau dupa cinci minute. Pe atunci se dadeau note si pentru atmosfera din tribune, caci exista un trofeu al sportivitatii botezat Petschovshi. Ei bine, avem un nou fel de „Luceafarul”, un club pe care l-am inventat si apoi l-am desfiintat si unde se adunasera cei mai buni jucatori de perspectiva. Altceva e de dibuit acilea: aceeasi foame de notorietate, care este de fapt de identitate, complexul nostru statornic. Foamea de victorii a celor slabi, dorinta de a arata ca insemni ceva prin performante nesabuite si inutile sau doar pe jumatate. Dupa cum spunea un prost de la Radio Bucuresti, electiunea telefonata a unui baietas de militian si absolvent de liceu agricol in fruntea unui grup de englezi ca sa reprezanteze Franta este „ora astrala”! Vorbe de recenzas provincial. Echipa noastra de tineret este o echipa de sperante care s-a deplasat acolo la mezat, la padoc, sa fie vazuta si dramaluita. Aia joaca pentru ei, s-a remarcat, nu colectiv. Nu vedeti ca in absolut toate sporturile de echipa nu mai existam? Si eram cineva, slava Domnului, cam peste tot. Uriasi chiar! In prezent, poate mai palpaim la handbalul feminin al lui Tadici. Individualismul gregar a pus stapanire pe noi, societate eminamente agrara. Vorba lui Calinescu, acelasi mare cititor si facator de literatura romana: taranul nostru isi construieste intai gard, apoi casa. Pai, da, sa nu se vaza din ulita ce are el in batatura. Ce sa aiba? Nimic. Eventual paie, un nuc, o caruta. Ca grajdul si cotetele sunt in spate. Invers decat la amerloci, astia au postata in fata, sa-si puna tractorul. Ce sa spui? Goana dupa aur, dupa Nobel, dupa Neuroviziune, dupa vreo diploma de cinema, dupa vreun festival de teatru de piata si de paiata, dupa Marele Slem (nu ala de la bridge!), dupa vreun sampionat de table, dupa vreo fonctie de nimic, ceva, acolo, sa se spuie ca. De-aia sa fi intrat in NATO, ca sa ne stranga aia porumbul?