LEBĂRSPHILOSOPHIE

Totu-i atât de greu, de lent, de tartinabil, de trist, în această ţară frumoasă şi plină de umor. Pe alocuri şi pristinită, potcovită  cu un polei, patină  şi o poleială de suprarealism. Zic polei, căci mulţi alunecă involuntar, până şi nemţii ăştia, cunoscuţi pentru seriozitatea lor ancilară ( frumoasă vorbă, hă ?), care erau foarte simpatici pe vremea tinereţii mele – eram prieten cu aproape toată generaţia, mergeam împreună la 2 M.A.I., dar să fim foarte serioşi şi să recunoaştem că erau oleacă privilegiaţi, ca orice marfă de export ! Ei îşi permiteau mai multe liberteuri, normal, ochiul vigilent lăsa pleoapa mai repede la ei, clipea mai des adică. Şi erau şi buni, nu erau doar de vitrină. Zicea un prefesor de-al nostru că dacă luai doar o hală dintr-un mare oraş din RDG săturai toată România ! RDG-ul fiind vitrină la rândul ei, de republică. După ce ne-am purtat oribil cu ei, după paş’cinci, i-am gâdilat şi le-am luat casele şi cetăţile lor pe care le-am rebotezat „ţărăneşti”. Asta şi sunt, mai direct pe ocolite, că de secole s-au înfrăţit cu pământul nost’ şi, vorba prietenului meu, Helmuth, au devenit nemţi din Gorj ! Sau precum Acuşica trebuie să-i căutăm la gusturi vestimentare şi de alcătuire de prieteşuguri. Nici nu au început bine intrarea în muncile de primăvară, că şi hop !, se dădură în stambă ! Că nu se cadrează rochia, că până şi madama vânzătoare de lingerie de la raionul de alături părea mai nu ştiu cum, că purtătoriţa de vorbe date pe goarnă nu e la nivel de plutire acceptabil, că hâr, că mâr ! Desigur, adeverul este  că verbul vine întotdeauna la urmă, la dânşii ! Hai să mai stăm o mână, o tură, un pion, căci câinii din prima turbează repede, de regulă sunt personaje de schimb şi de trecere. Nimeni nu neagă figura de „zebră cu picăţele” de la început de intrare în marchiza de la Palatul pionierilor sau ostările unei complexate, Madam Năpârlescu-Branulă, autoarea unor compuneri lătăreţe şi complet nepângărite de vreo boare de talent ! Fireşte, că aşa vine de se aşează cuvântul, persoanele cu pricina sunt lingave, lâncede, un fel de solzii întunecimii corecte, posesoare de vieţi de tranziţie. Viaţă de tranziţie care nu  numai de doujcinci de ani nu mai încetează, ci de peste  un veac jumate, de pe la „unşpce februarie 1866!”. Mie, sincer, până şi tizul meu în persoană şi în viu, că iarăşi e pe creanga platanului un infante de calbasân cu acelaşi prenume cu al meu, tradus, deh, mi se arată a fi tot de tranziţie. Tranziţia de la un vis bocciu, putred şi purulent la ceva normaliş ! Dacă opulenţa afişată vine din sărăcie pernicioasă, rânjetul sărbătoresc emană damful complexului singurătăţii, viaţa trăită pe apucate şi pe paliere, nu spaliere, unde vecinii doar se salută, din când în când, dar nu-şi vorbesc decât la vreo zi mare! Evenimente nu văz să se prea întâmple şi de aceea e bine să se discute despre nimic ! Ţară suprarealistă, dotată cu un soi de umor involuntar şi îndoielnic, cum ziceam, trecem prin Istorie ca gâsca prin apă. Sigur că nu suntem mai proşti decât alţii, doar oleacă mai nerăbdători. Sau mai nedospiţi, cum declară Nenea Iancu, ce ’ş copil, monşerule ? Şi apăsarea pe regalitate, ca pandant şi pandantiv, vine tot din complex, de identitate ! Căci şi cine vorbeşte despre, te apucă amocul ! Adecă personaje de umplutură, neşte foşnete pe aleile vieţii. Nici măcar operetă, cum zicea un moralist, vodevil, estradă, casă de cultură ! Că aşa ceva a ajuns TVR-ul! Dar cel mai simpatic este faptul că alde Băsăul vrea birou. Ce să facă în şi cu el ? Ăsta este un telepat şi un figurant, un vomitiv destul de ineficent, un ancorat în gol ! Auzi, are trebuinţă de birou, ca şi cum ar putea sta mai mult de-un minut pe scaun, citind o pagină de treizeci şi unu de rânduri ! Băietul nu are hodină nici în grădina publică, unde în chioşc numerotează silabe o fanfară peltică. El e buimăcit de propria lipsă de importanţă  încât trage cu dinţii de orice secundă leneşă ! Despre Băs vorbesc, cel mai urât pesonaj de la Menumorut încoace ! Vorba unui uriaş prozatoriu de era contemporan cu noi, până s-a dus să moară puţin, devale : „ este cel mai prost ins care a traversat Calea Victoriei”. Aş adăuga eu „şi în goană, şi pe culoarea roşă a semaforului” ! Că tot ne e frică de coloarea aiasta, coloarea adevărată a hârtiei lucioase de Crăciun, cea a poleielii bomboanelor ălora lunguieţe de pom, cu alură de Iată Anul Nou, care s-a apropiat de alde noi, s-a mobilizat exemplar, şi-a dorit mai mult victoria şi a fost în stare să şi-o aproprieze !  Vine cu zăpada corectă a iernii şi cu jurămintele noastre stuchite şi puţin ştirbite, la un colţ, că vom fi mai aşa şi pe dincolo în sezonul următor ! Aiurea, vom fi tot noi, înde noi, aceiaşi şi la aceeaşi masă ! La mulţi ani !