Sau “La Paradisul nefăcut”, parcă sună mai bine, nu la „România lucrului bine făcut”, ca un pat, aşa cum ne învăţau mamele noastre de mici, de altfel cel mai cretin slogan după celebrul „Nu vom reuşi decât împreună”! Slogan care începea cu o negaţie şi se termina cu cinşpe mii de specialişti! Specialişti unul şi unul, ca marii dobitoci Stegulea şi Harponagea ăsta, un regizor foarte prost şi un ştirist de pe la foaia „Românica liberă” a unui oarecare cărător de morţi uitat în faptele diverse ale epocii lui nea Nicu.
Enfin, să revenim. Am mai spus-o încă din anii ’90 şi o susţin în continuare, cu excepţia gazetarilor de dinainte de anul revoluţiunii de stat, singurul care apăruse atunci era fostul meu prieten, Cetepeul. Se iţise apoi şi Răzvanschi Voncu. Şi acuşica la fel iaşte, deşi Cristi, clasicizându-se, a mai pierdut din aplomb, unicul său atu, că scrietor de limbă nu e, iar Voncu a trecut pe cronică literară, dar au mai apărut Daniel Bejan (Moshe Mordehai), Răzvan Boanchiş şi Sandu Petria. Mai interesante şi mai bine scrise sunt unele bloguri (doi dintre cei citaţi au şi aşa ceva, printre cele mai bune dacă nu cele mai bune din ţară!), precum şi diverse postări de pe reţelele de socializare. Prin ’94, ’95, ne spunea cineva, specialist, deh, în interceptări la fileu, că americanii urmăreau semnăturile a patru, cinci jurnalişti de soi de pe la noi, Păunescu, Vadim, Cristoiu, H. Alexandrescu şi Adrian Riza. I-am cunoscut pe toţi şi am colaborat cu ultimii trei, iar cu ultimul, care mi-a fost şi apropiat prieten am redactat, pot spune, o revistă foarte bună, dispărută azi, „Timpul-7 zile”.
Acum, orice prost, de calibrul chelnerilor Moraru sau Ciocârzan sau alţi nimurici numiţi pe drept ziarici de prietenul Răzvan crede că dacă mâzgăleşte hârtia sau dacă apare pe stecla lămbii vreunei televizii de cartier mărginaş şi de nişă stomacală e cineva. Sau orice prost ca Liicheanu, dacă scoate vreo telegramă (credeam că alea din vremea lui nea Nicu erau total inventate, iacă se pare că nu!) se aureşte imediat cu poricla de Caracal de scrietor la gazetă! Chiar aşa, în oribilul text al acestui seralist frustrat se minte cu neruşinare, cel mai răsuflat şi cel mai de râs personaj poliftic al ultimilor cincizeci de ani e Băşescu, omuleţul lui! Nu Ponta – o avea destule alte bube johansson – a ridicat golănia, impostura, curvăsăreala şi dihonia la rang de macara râzând în soare, ci taman Băsăul lui! Punct şi huo, cum cerea însuşi pişpirică!
De multă vreme nimeni nu promovează în lumea românească decât pe bază de pile şi de cumetrie, niciodată pe merit sau pe talent. Se organizează simulacre de concursuri de planuri de management pe care le descarci de pe orice sait şi iese cine trebuie, ăl de continuă sifonările sau nevasta/fiica/nepoata cutărui deputat. E posibil ca o nenorocită de asociaţie de spanac mediatic să dea în vileag şi să observeze nu’ş ce abatere de bună manieră care demască tremuriciul alcoolic şi sifilonul terţiar al cutărui politruc şi să nu vază imensul jeg de pe toate televideniile comerciale, începând cu cea mai trash, a unui nimeni de operatorache, Proştii şi câştigi? Cum e posibil să se refere la carte şi la arte şi alte capricii de Goya o semi-analfabetă ca Sila Tanciu, aia de ne-a făcut de basm la ultimul Horrorvision apocaliptic? Cum e posibil să se agaţe la infinit de teveu actorii de bideu şi de reclame purulente Arşicinel, Minestrela Pompescu şi Rodovica Bitumescu-Leordeni? Ăştia, ca actori, minus oarecum Minestrela în tinereţe, mai ales în roluri de ţoapă, sunt zero barat! Sau Borat! Luaţi cu emetiral, dacă nu puteţi altfel!
Şi că suntem acilea, alde Beligan, deşi nu e totalmente, fără medicamente, preferatul meu, este totuşi o instituţie, prin ’jde interpretările din Caragiale, prin comisarul aulic din „Horea”, prin voce, prin famelie (l-am avut elev pe fiu-său, la „Sadoveanu”, un băiet foarte educat!). Directori de Teatru Naţional tre’ să hie doar scriitori, şi de măcar rangul lui Eftimiu, dintre actori cred că Beligan era cel mai în măsură. Caramitru este prost – nicidecum ca om, întrucâtva şi ca actor, îl cunosc, ne şi tutuim – ca director, că după părerea mea nu e bun pentru aşa ceva! Fireşte, actorii, până când nu încep să uite replicile, sunt în mare parte nişte histrioni cam fără glagorie (prietenul meu bun, „Moţu”, era o excepţie, era sclipitor! ), de tipul Rebenguic! Pe ăştia e necesar să-i ghid(on)eze cineva, ori Ciulei nu mai e! Lăsaţi de izbelişte, fac reclame la hârtia inginerică! Ei bine, alăturarea „beligani, vieni, călineşti”, scrisă de un orfan de idei, trist şi complexat, este o tâmpenie. Desigur, e cam „multă”, orice s-ar spune, alăturarea de Vianu şi Călinescu, fiindcă lângă aceşti coloşi nu pot sta decât Arghezi, Blaga (Lucian, nu miliţianul de vamă din prezentul mocirlos! ), Sadoveanu şi Rebreanu. Restul, vorba lui Nichita, câteva locuri libere şi vineee…Vinea!
