“Ia porumbielul cald, neamule”, asa se auzea peste ulita sau peste gradenele de stadion de periferie, cand vreo chivuta scotea din galeata cate un stiulete in aburul terfelit intr-un stergar.
Turcesc se numea golul dat prin lateralul sau prin spatele plasei, cand mingea sarea in afara si cand peluza din ailalta parte a stadionului topaia de placere fix cinci secunde, pana cand toata lumea se dumirea printr-un oftat educativ. Baba turceasca este o creatura izvorata din basnele Bosforului, cu o fata crescuta ca o lipie si cu niste negi tumefiati ca sfintele tubercule argheziene. Turicescu sau Tuciurescu este o baba candrie, un ghem fudul din urbea Tampitesti care joaca popice intr-o camara televidata ermetic, prezentand lumii caltii invidiei acre si ascutisul bont al banalitatii exoftalmice.
Primele simptome ale acestui individe au fost de umilinta calmanta si de insomnie literar-artistica. S-a produs ca lautar, apoi ca meterez ideatic si impertinent. A venit vremea de a sughitat frenetic si freonic la locutorul din studiou, aratand sujetul de extemporal inainte unui vaporean zbanghiu, pe urma a impins cotcodacind ca la ecuator o bila umpluta fie cu muste, fie cu pene de gasca. In urmatoarea vremuiala i-a venit randul randasului la caimac, fiind cadorisit, din superstitie, cu un grad de melitar de flasneta. Dragi prietenari, nici nu ne intereseaza specimenul de mai sus, el ni se pare, la o cetire atenta, un strop de sare de baie. Ce ne intereseaza insa aici? Dorinta unei anumite clici sau gasti de a propune si de a dispune in cultura romana. Sigur, alde Cioran si alde Eugen Ionescu aveau dreptate cand spuneau ca a fi tanar este un privilegiu, a fi tanar inseamna a avea geniu. Dar lor le iese – desi tineretea nu-i nicidecum un merit, ci o stare – dar nu si epigonilor de mana a saptea si de ziua a saptezeci si saptea, popositi in viata gata asfixiati de netalent. Geaba vin cu pataplevicisme de Bragadiru, cu descoperiri senzationale ca la iarmaroc, cu femeia cu barba si cu vorba mugita si soldovineasci, cu grafomani fara topica, de tipul talpalaba si macacovei, alcoolici inversunati si idioti nodurosi, fara metafora si fara vreo propozitie cu haz, dar toti neaparat de dreapta si papatori de burse de manutanta ce, odata apasati pe furunculul lor de gand, incep sa haraie ca roata masinilor de cusut ale mamei si ale bunicii – ambele Singer, masinile! Si incep sa sara din resorturile lor provinciale prin proteste chelalaite duse cam prea departe, dincolo de bunul simt istoric.
Asa apare la orizon, intr-o seara, alaturi de alti anonimi, personajul cu pricina, anuntand miscarea papioanelor. ( Timp in care aceasta coaja de neputinta, acest tentacul balos de nazuinta expirata mai are grija sa injunghie, intr-un parantes, si televizia nationala si pe amicul meu bun si colegul de an Radu Calin Cristea, fara sa-l lase sa se manifeste macar! Vom reveni si-i vom imbatrani acestui imbecil de tuci sufletul ratat si cu breton! ). Fix de-a doua zi, nerozia papioanelor s-a dovedit un fas, o zeama de confuzie, un mieunat stramb, o pirueta executata de niscai golaneti in papuci si in pantaloni scurti. Apararea acestui individe, Patachinevici, scrietor de PQ-uri, puitor de intrebari inepte la un post de radioficare si imberb pregatitor de capcane starnite, care mai are nonsalanta de a se crede puntea colorata si naprasnica prin care se trece in zveltetea intelegerii este de-a dreptul ridicola. Dupa mine, sincer, baietul este un claxon din lame de ras, o supapa de frustrare si un imbecil sadea, o simpla nonexistenta clampanitoare ! Punctum. Spre deosebire de Liicheanu, un autor modest de jurnale nebuloase, ceva intre note de lectura si delatiune pedanta si de Blesu, comentator de peisaje deraiate si batator asiduu in gongul de mucava al lemei speriate, si ei hapaitori de bani publici si inteleptuali cu ora, Patachinevici nu are niciun talent, in nimic, nici macar talentul de a fi plicticos cu staif. Sau cu morga, incremenit in galbenul unei poze batatorite. Mai mult, nici gestul usor teatral de a se impusca in gandirea lui de smirghel nu-i sade la indemana ! Cum la noi, aici, in acest areal de chirpici si de mamaliga aruncata in geam totul, absolut totul cade in Caragiale, toata palalaia monomana si cocainomana ( de la Tanti Coca-Koala Lumpur, ce credeati? ), a papioanelor s-a desertat in hardaul de carnaval otetit. A tasnit o trandaveala de trotuar, usuita de gardienii publici prin gesturi cuminti, de gospodine care alunga orataniile din batatura inspre cotetul lor permanent. Cearta de cotete oparite toata aceasta plimbare la susea si mai ales simbol de chelner sau de frizer, nicidecum de teleptual coclit in biblioteca. Papion la un baiet de negasit in niciun dictionar serios, la un baiet de contabil cu manecute si de securache scufundat, zau ca-i mai mare hazul decat necazul!
