Democratosenia romanesca presupune dinspre publicul larg, inca de la intarcarea ei de pe vremea lui Cuza, o permanenta neincredere in formele administrative. Din partea cealalta, „cealanta” cum ar zice un impiegat sau un contopist, se arata o permanenta tafna, un aer sacerdotal, de vesnica si suprema preocupare, o duhoare de oficiere.
„Adiministratia” era si continua sa fie o boxa de la parter, cu o masa pe care sta intinsa o musama scorojita, deasupra o scrumiera ciobita din sticla ordinara, plina cu mucuri de tigara, o vaza de talcioc, de plastic, decolorata, cu flori tot de plastic in ea, iar pe perete un calendar de perete, evidamente, ingalbenit si aflat intotdeauna cu un an in urma, dar musai cu gagici sau cu peisaje de vara. Podeaua este din mozaic iar plafonul plin de tevi care galgaie necontenit si incontinent. In jur, miros acru de rugina, de tutun statut, de medicamente, de mucegai, de urina si de sudoare. „Atmosferatu” asta e de gasit mental in orice primarie a tarii noastre, cat de dichisita ar parea ea la prima vedere. Iar „adiministratorii” sunt la fel ca nea Fasole sau nea Zambila sau nea Pistil Pistilovici, vorba lui Nechita, de la orice bloc de garsoniere, un sofer pensioner sau un fost instalator somer si betiv, in salopeta, cu ochelari lipiti cu scoci si o surubelnita in buzunarul de la chept. Cu precizie de metronom, in orice astfel de, mai zic o data, „adiministratie”, controlul financiar care survine dupa un an si ceva gaseste delapidarea gata facuta, schimba omul, dar nu lecuieste si naravul. Si tot asa.
Primesc alaltaieri o recomandata din partea unei oarecare Hurjuii sau Burjui sau Curjui. Ea mi se adreseaza obraznic „Domnului Iliescu Nicolae! Nu, cetateana Hurjuii, tu esti asa, eu sunt si vreau sa raman citat ca Nicolae Iliescu! Ce-mi reproseaza acolo aceasta vietuitoare nu are importanta si nu va plictisesc cu intreg continutul epistolei, tonul este insa oribil. De amenintare fara dovada atasata, ca extras. Plus semi-tonul. Mai primisem un telefon exact acum un an, de la un alt dobitoc de amploaiat la bungetul primariei generale, care ma soma sa comit o ilegalitate, sa nu cer actele unui soi de grafician dipsoman si cleptoman ce se aciuase intr-o pivnita. Astia, adiministratorii umili, trebuie sa vina ei la tine, sa-ti desfunde haznaua, sa puie obertainere, vaselina, sarme si lite, sa mearga la subsol sa vaza de ce nu urca apa calda, sa stranga gunoiul menajer, sa se asigure ca este bine depozitat in tomberon si sa te indrume. Vietatea asta ma cheama in patruzeci si opt de ceasuri la „biuroul” sau probabil la centrul ei de colectare de lipici, de sticle goale si borcane, nici macar nu ma invita. Ma cheama cu otuzbirul. Ii spun urmatoarele: duduie, s-o chemi matale in pa’zopt de ore pe Coana Mamitica-ta! Iar tu, bre, Huontanu, ca tot erai „maestro” de rindea sau de gealau sau generalau, „Generalul Armatei Moarte” – nu stii talica, nici nu cred ca stii sa citesti sau sa scrii cu doi „i” acilea, asta-i o carte semnata de unul, Kadare! – leaga cataoa la gard si spune-i amploaiatei (salariatei, pentru talica) asteia din batatura sa aiba grija de copchiii strazii, de cainii strazii si de sacosele cu conopida uscata si cu pui morti pe care le ofera ca pomana bietilor batrani. Trebuie sa recunosc aici, chiar daca-i pamflet, ca a primit si biata maica-mea ceva asemanator, chiar si un plic cu diploma cu ocazia a peste cincizeci de ani de convietuire, alaturi de alte inca vreo doua sute de perechi! Nu mai comentez ca eu insumi, desi juriul ce-mi acordase premiul era condus de Eugen Simion – care pentru asta a fost luat in tarbaca, impreuna cu mine, de o oarecare Biancaca Burta-Carnat – am primit un cadou de la Huontanu, un orologiu de a functionat fix trei zile!
Sa ne deslusim: administratia romaneasca te prigoneste oricand, oricum, oriunde te-ai afla si te considera vinovat chiar si pentru neglijenta ei. Si chiar daca asa ar fi, sa-ti dovedeasca argumentat si calm, nu e nicio nenorocire! Ea, nesimtita si besnita asta de administratie, nu-si va cere in veci scuze, nu te va ruga, ci te va soma, te va obliga, iti va pretinde. Etete pretind eu telefon de scuze, rugaminte si un limbaj civilizat, ca nu ne tragem de sireturi, ei stau smirna in slujba mea, a noastra, a clientului, a cetateanului simplu, nu invers! Nu ar fi un capat de tara o suma de cinci sute de lei, desi reprezinta o pensie modesta, dar sa o panseze ei din panselutele lui mos Teaca, ordonanta reghimentului!
