Mitocanul: este tipul cel mai raspandit pe suprafata Romaniei si tinde sa copleseasca si sa se cuibareasca si pe postatele statelor dimprejur. G. Calinescu spunea ca noi, multa vreme, nu vom scrie decat despre ioni, Ioni adeca, de-ai lui Rebreanu. A poposit apoi alde Moromete ca sa-l coboare, dupa parerea me, caci daca Ion al Glanetasului are energie, un scop, o dorinta de a trece in alta categorie sociala, este activ, nea Ilie de pe buza santului si din praful poienii fierarului rrom, Iocan, un fel de Vulcan de ulita, fenteaza administratia, familia, adunarea, este pasiv si nu intelege nimic din vremurile care se apropie. Amandoi sunt niste esuati, niste infranti, dar unul cade rapus, ca in orice lupta (ce-i drept, lovit pe la spate, primitiv!), iar celalalt, mai rau, e parasit si lasat de izbeliste.
Sociologic, de la unul la altul societatea romaneasca a stagnat si a involuat, agitatia, horele, portul de sarbatoare, clacile, evenimentele importante din viata unui sat etern au cazut in desuetudine. Fireste, intre Herdelea si Moromete este o distanta de interpretare, dar familia invatatorului este si mai unita si pare si mai aproape de elita rurala. Pe piata de acum, mitocanul nationale se afla la toate palierele, de sus in jos, din politica pana in media si in sport. El se lipeste de un scaun sau de o poza, se tine chiar cu dintii, dar nu de o meserie, se crede profesionist si cel mai apt in domeniul sau mic, unde fura la cantar titluri, teze sau carti. El nu traieste, induce prezenta vietii, are pretentia ca lumea sa-l vada la dimensiunea pe care si-o construieste, nu la cea reala, de pigmeu. Nu am crezut ca voi vedea atata impostura ca in acesti ani, oameni care nu au indraznit niciodata sa greseasca vreo fraza sau vreun vers propriu si au copiat sau au adaptat de la altii!
Dupa mine, revin, persist si semnez, nu tipul de Ion sau de Moromete, ruralul patimas sau indaratnic-mucalit ar fi cel mai reprezentativ pentru proiectiile noastre simbolice, ci acela al lui Dinu Paturica si al seriei sale, din care Mitica ar fi cel mai rasunator. Nu cred ca a fost cineva deosebit de atent si nici nu cred sa-i fi dat prin cap cuiva sa studieze personajul romanesc in literatura straina. Chestie de imagologie, altfel zis. In Balbecul proustian apare un fel de director de hotel prostut, unsuros si cabotin, la un umorist ca Alphonse Allais apare un baron ce fusese pedichiuristul reginei Romaniei, Carmen Sylva, care facuse o imensa avere din asta pretioasa indeletnicire si care se mai si numeste Lagourde – unde gourde inseamna dovleac, plosca sau, pur si simplu, prost sadea! „Sezi frumos, ca te vede madam Carol”, nu remarca genial Caragiale?! La Paul Morand, bun observator al moravurilor bucurestene, apare un Nicu Petresco, studinte in filosofie la Sorbona ce, pentru a-si plati studiile, o face pe soferul americanilor celor plini de ei si de bani. Si Erich Maria Remarque are un personaj feminin nascut dintr-o mama romanca etc. Asadar, in general, personaje simbolice, ridicole si cam Paturici! Adeca, altfel spus, oamenii cu care strainezii sau strainetii veneau in contact.
De unde vor fi venit asemenea aprecieri? Pai, cum de unde, de la noi si de la racilele noastre, de la noi si de la deraierile noastre comportamentale. Dupa abandonarea Imperiului sovietic am asistat la o mare migratie inspre Vestul consumerist si imbuibat, accentuata si de largirea Statelor federate europene. Lucru absolut normal, care se mai intamplase si altora – spaniolii, dupa aderare, au plecat in numar de zece milioane, s-a spus, ca sa nu mai vorbim despre italienii de dupa 1945, despre turci, despre greci, despre portughezi sau despre irlandezi! Totusi, parca proportia de elemente de scursura era mai mica! Ceva asemanator noua a facut Castro, cand a invadat si a infestat SUA cu delincventii de drept comun si a intarit mafia cubaneza. Poate asa ceva sa dea comunismul, dar nu se observa si la polaci (ei au creat tipul instalatorului), la cehi, la unguri sau, desigur, la rusi. Ca sa nu-i mai amintim aici pe estonieni (am zarit candva, intr-un documentar, un splendid manechin in atelierul lui Yves Saint-Laurent!), lituanieni, ucrainieni sau armeni. Sarbii, din motive pe care le cunoastem cu totii, ce au mai reprezentat „omul negru” pentru produsele culturale din ultimul timp, din ultimele doua decenii.
Daca vom defila mereu cu de-astia, Becali si Urdea si Loredana si Bonica Marladeanu si alte rasuri, nu trebuie sa ne facem iluzii ca nu dam bine la poza, in Evropa!
