Il y a quelque chose de plus fort que la mort, c’est la présence des absents dans la mémoire des vivants, zice alde Jean d’Ormesson.
Citatul din d’Ormesson, membru al Academiei Franceze si apropiat noua, romanilor, inca de pe vremea copilariei sale de la Bucuresti, ca baiet al contelui cu acelasi nume, vine sa ilustreze ceea ce poate defini spatiul sacru al bibliotecii. Caci, nu-i asa, Biblioteca, fie ca este cea de la Alexandria, a Ptolemeilor, condusa de Demetrios din Falera, Aristofan din Bizant, Aristarc din Samotrake sau Apollonios din Rodos, fie ca este cea de la Buenos Aires, condusa de Borges, fie ca este camaruta de la parterul unui bloc jupuit din Ferentari, girata de o modesta bibliotecara S I A (citeste «s unu a» , cea mai inalta clasificare a unui biet bibliotecar in statul de functii!) este un templu unde se patrunde in liniste, curat la trup si la minte. Ca sa functioneze, sa imprastie lumina si intelepciune, orice templu trebuie animat, trebuie oferit celui care paseste in racoarea lui. Linistea, aici, inseamna contemplare, inseamna comuniune cu toate rafturile puse la indemana cititorului, utilizatorului, clientului. Linistea este necesara lecturii intr-un astfel de loc care se decupeaza din mundan, din profan, devenind spatiu de reflectie. Lectura devine acum comuniune iar bibliotecarul – scriptor, prescriptor si mediator – oficiaza.
Care mai este acum rolul cartii si al bibliotecii, intr-un peisaj asaltat de canale multimedia, se intreaba toti, cunoscatori si diletanti, de-a valma? “Voci specializate ale domeniului insista in ultima vreme sa reformuleze cerintele si asteptarile bibliotecii secolului XXI, caci, in ciuda spectaculoasei ei traditii, biblioteca de astazi se confrunta, e drept, pe de o parte, cu probleme specifice ofertei de servicii publice — aflate sub impactul unei realitati economice tot mai dure —, iar, pe de alta parte, se afla nu doar sub presiunea conectarii la tehnologiile de informatie, ci si sub cea a reconfigurarii, sub chipul unui centru cultural multifunctional”, numit mai nou hub, apt sa atraga ca un aspirator cat mai multi cititori. Asta scrie pe un blog de arhitectura.
Cati cititori poate avea un mare oras ca al nostru? Aprope patruzeci, cincizeci de mii de persoane numite generic utilizatori care imprumuta spre trei sute de mii de documente, adeca in primul rand carti, discuri, filme, albume, periodice etc. Si care ar fi publicul-tinta, cel mai active din toata scara de varste? Tinerii de scoala, de la paisprezece la douazeci si ceva de ani, si tineri de etatea a doua alunecand inspre a treia, de la patruzeci la saizeci si ceva de anisori. Evidamente, asta-i doar un lacas, ca mai sunt si altele, nationale, universitare, pedagogice, confesionale, scolare etc.
Zicea undeva Eco, Umberto Eco, precum ca obiectul carte este ca lingura, ca roata, nu poate disparea, este o prelungire a mainii, poate ca stiloul. Chiar asa, pe vremuri eram, ne aflam la toc cu penita, calimara, stilou Flaro, dupa ce am trecut de ghimnasion am ajuns la chinezesti cu pompita, mai tarziu la chinezesti cu filtru, un cal, doi cai, o torta, prin anii nouazeci a poposit stiloul cu cartus etc.
Dar mai are cineva chef sa ceteasca? Copchilul Placinta de un par exemplu? Ca tot scrie, are blog, posteaza, comunica. Oare familia mai aduce carti acasa? Oare mai exista objetul de mobilier numit biblioteca, Dana, Brasov, de tineret, Corina, Viorela, Violeta si alte Amandine?
Toti au acum tablete, telefoane destepte si alte computere comprimate. Dar astea merg cu curent electric apt sa se intrerupa din cand in cand si necesita manuale de utilizare ce se schimba din sase in sase luni, si cateodata chiar mai repede! Plus ca autoritatea pleaca si ea la sanatoasa, plus ca nu mai exista nici dascali, nici scoli. Prezenta cartii, ca memorie, ca deprindere si ca destin nu cred ca va pieri cu una cu doua!
