Intr-o carte aparuta in 2010 vorbeam despre mirosurile oraselor (nu despre parfumuri, aia-i din 2001 si-i scrisa impreuna cu buna me sotie, Mihaela!) si despre cum caracterizeaza ele locurile cu pricina.
La Antibes, intr-o seara, cumparand clatite flambate mi se parea ca aerul mirosea a vanilie. Si la Bucuresti, in lungile mele preumblari de adolescent, spre Colentina si spre Masina de Paine aerul mirosea a seminte prajite, a alune. Vizavi de noi era pe vremuri o vulcanizare si mirosul de cauciuc imi placea la nebunie. Cel mai placut miros l-am probat la Stockholm, intr-o vara, miros de sapun fin, de bomboane si de guma de mestecat. Un miros colorat. Tot asa, mirosul fieros de tutun statut al metroului parizian, sau mirosul de tigara sau tigareta fina de pe la lizierele teraselor din acelasi oras. Sau mirosul leandrilor amestecat cu benzina usoara, fara plumb, din Italia si Grecia. Sau mirosul plin, copt, proaspat si crud de lamaie adevarata, luata atunci din pom, dintr-un restaurant aflat pe cea mai frumoasa plaja de la Valencia. Cand eram mici, ne ziceam unul altuia, eu lui Lucian, vecinul de palier, sau Lucian mie: „mirosi a jucarie”, era mirosul ala de lac, de proaspat vopsit, dat peste plastic. Sau de oja. Asa mirosea in Magazinul Copiilor, din centru, de pe Calea Victoriei, mai ales la subsol, unde erau mingi lucioase si masinute Schuko. Veneau la rand mirosurile de pe palier, mirosurile de duminica, pline, gustoase, de mancaruri cu sos, indesate in aragazul familiei.
Revenind peste aceleasi locuri, la Nisa, de-un par examplu, ai aceeasi senzatie de proaspat, de miros de bataie de aripa de soare inflorita. Sa fii in noiembrie si sa vezi in turcoazul apei chiar cativa batranei scaldandu-se, nu e de colo! Sa vezi cresterea si des-cresterea palmierilor, care sunt precum crocodilii, la inceput ies din niste oua pitice ca sa devina ditamai huidumele; dintr-un lastar fraged de verde iese gogeamite copacioiul cu frunze cat o plapuma. Ce trebuie curatate si bine intretinute de gradinarul tocmit si date cu prafuri contra gazelor care il mananca, il ofilesc. Si cata liniste se decupeaza pe ulite, chiar si in aglomerata promenada a anglezilor, singurii ce se cheama pe nume, obscen de strident, fiind fireste romanasii.
Acum descoperi alte colori si alte mirosuri. Mirosul de craquelin, o bomba de coca plina de vanilie, zahar si migdale prajite, o bunatate, sau al de galeta cu andouille, o clatita subtire cu rotocoale dintr-un soi de caltabos, sau clatitele cu orice. Provensalii sunt mai apropiati de noi, stiu sa ne cunoasca mai bine, stiu sa ne auda si sa aiba haz, nu-s detasati si usor gomosi ca francezii obisnuiti, de souche. Nisa este un oras roze, ca vinul cu aceeasi cautatura, adevarat balsam dupa un cabillaud, bacala, cod atlantic, un fel de morun, cu o piata Massena (maresal al primului Napoleon, Nabulione al treilea avand el pod mare si arcuit elegant dar, desi poate a facut mai multe decat primul, inclusiv un colt de Romanie moderna, a pierdut la Sedan!), redesenata si redata circulatiei de toate gradele, mai ales pietonale, o sosea impaturita si un rau ingropat in peluze pe unde zburda tramvaie bulbucate, precum trenurile de mare viteza sau precum rachetele cosmice. Apoi piatetele italienesti din orasul vechi, pline de negustori de vechituri si de anticari de toate intelepciunile lumii si statul pe o terasa statuta, langa englezi, olandezi, nemti si destui romanasi. Prietenul meu, Roger, imi spune ca in iulie si in august se simt, adica el si familia lui, asediati de-a dreptul, orasul este invadat de turisti, de neamuri proaste cu pretentii gurese, nu mai ai loc nicaieri, nici pe trotuar. „Pantofi-trotuar”, zicea tanti Silvia de la Breaza, trotteur. Astazi pana si limba noastra s-a stricat, a devenit law-coast. Wow! Globalizarea haotica strica peisajului, il tufleste, il innegreste, il bazaie. Sigur, vorba lui Roger, mancarea de zi cu zi a francezului mediu a devenit acum cuscus si pizza! Dar mai e mult pana departe, nu poti trece peste petanque cu tractorul Istoriei! Diferentele sunt uriase si un ochi atent le vede imediat! Noi suntem folclorici, indiferenti, zgomotosi. Suntem hartuiti de simturi, de sclipiri rapide si de inveliri satioase la prima vedere. Nou-imbogatitii rusi au cumparat castele pe toata Coasta de Azur sau de Uzura, dupa cum o ironizeaza ei insisi, noi ne lafaim cu Negresco, fiindca tot e numele romanesc al unui bucatar! Dar nu marcam drumul trecerii lui Panait Istrati, genialul vagabond brailean despre care nu-si mai aduce nimeni aminte! Ca doar aici dormea in geamantan si a facut poze cu briciul, Doamne iarta-ma!
La imbarcare, o blonda subtire, plamadita si strunjita dupa calapodul frantozesc, ne intreaba daca sunt case in Romania, ca ea a vazut la tembelizor colibe de chirpici! Ma mai intrebase un ofiter, prin anii nouazeci, pe langa Strasbourg, daca mai avem ursi prin padurile patriei! Asta sa stiti ca nu e numai din vina lor!
