Dupa intrarea in NATO si dupa trecerea la o armie, vezi Doamne profesionista, am auzit de la bunul meu amic, Sorin, dedat la treburi bisericesti, cum ca multe cazarmi dezafectate s-au transformat in manastiri.
E destul de trist si destul de aproape de cartea lui Dino Buzzati, „Desertul tatarilor” sau de cartea lui Kadare, „Generalul armatei moarte”. Ce chestie, din aplicatii si exercitii de front sa dai in bisericeala, schimband hainele singuratatii ! Ca generalii Bizantului ! Ce-i drept, stiam de la bunica-meu, barbosul ateu brailean, ca orice grecotei serios – auzisem prin maica-mea ca-si radea de toate maslurile, desi se prevazuse cu un sicriu inca de pe la varsta de patruzeci de ani si-l aruncase in pod pana i-a venit randuiala, la optzeci si doi de ani, de nu cumva putrezise inainte de a-l ascunde in pamant, coparseul, nu bunicul ! – ca armata este un fel de adunatura de mai multi nebuni. (Declar ca nu am efectuat stagiul respectiv si, posedand si tata fost ofiter, nu cred ca privirea ascutita a lui Caragiale se poate intinde peste tot poligonul!). Ceva pare cat se poate de adevarat, chiar daca onoarea si disciplina tineau loc de o anumita conduita si rigoare. Citeam prin presa anilor ’20 ca ofiterul Cutare, vazut si dat de gol cu amanta la restaurant, punea mana pe chistol si-l ducea la tampla, apasand pe tragaci. Nu mai vorbim despre duelurile din camaraderie, despre datoriile la carti si altele de acelasi fel. O lume cam zanateca, dar vioaie.
A iesit ulterior la fata Istoriei complexul militar-industrial, si la Est si la Vest, ca la bridge, dupa care s-au luat si satelitii si l-au pompat cum au putut si s-au priceput. Dupa care unii au castigat si razbelul rece si pacea ! Acum, cand orice ordonanta, maistru melitar ori plotoner devine general de popota, te umfla rasul. Noi am ajuns o natie de profesori universitari si de generali, mai avem putin si vorba unui coleg de prin preajma, dam drumul la maresali ! Nu va mai avea cine ne trage ciubotele, cine purta razboaiele si cine iesi la tabla !
Ei bine, iata cadrul de azi: Ziua Nationala. De cand a fost fixata pe 1 dechemvrie, pare un soi de parastas. Nu ca nu ar fi bine asezata si ca i s-ar potrivi un imn mai acatarii, cum baiguie toti nechematii. Fireste, data respectiva poate ofensa pe alti vecini, dar orice data istorica ofenseaza o anumita parte de istorie a cuiva, orice independenta e o desprindere de ceva, asa dupa cum orice imn se refera la un moment precis ! Singura data care ar putea concura cu acest inceput de decembrie ar fi 9 mai, declararea neatarnarii. Ca imn mai inflacarat si mai incitant ca asta nu exista, cu toate versurile lui strict databile. Altceva e enervant, nu sclipeste aerul de sarbatoare, totul este impotmolit, magazinele sunt deschise, lumea nu se imbraca frumos si nu iese la luminatie sau la plimbare, iese sa huiduie, ca tot nu este nicio opreliste. Am observat de mai multa vreme ca iesirea in parc, tihnit, pe alei inserate, statul pe banca, cu o carte in mana, nu se mai poarta. Mai e apoi si un prilej de infoiala in pene usor desueta, de parca numai ochii alunecosi si violeti ai Reginei Maria si cel mai bun din famelia Bratianu facusera Marea Unire, nu aveau marile puteri nevoie de un stat tampon intre trei imperii! La care se adauga un fel de pomana inghesuita de somnambuli rabufniti din Brueghel, manata de politruci ce se rostogolesc zambind rumen, pe ulita, ca zarzarele! Sau ca boabele de linte pe care le ofera generos la gamela!
