Din vechime se stie cum ca varsta de aur pudreaza cu secunde de gala vremea cand zeii porneau in vilegiatura alaturi de oamenii obisnuiti iar acestia, la randul lor, nu inventasera fuioarele de sentimente hamesite iesite din cutia Pandorei. De atunci s-a trecut prin nenumarate metale care au fost ciocanite, bocanite, obosite, laminate de nenumarate roiuri de vieti, pana s-a ajuns la fieraria de acum, din zilele noastre. Nu a lui Iocan, ci a nimanui, caci este daulata de parasire.
Fratilor, acusica noua ni se arata ca ne-am afla chiar in stadiul ruginei fatidice, al timpului macerat aflat inaintea descompunerii, aidoma epavei Titanicului! Stiati ca si dansa, epava cu pricina, peste vreo zece ani se transforma in particule de culori noptatice, acolo, in adancuri? Fireste, nu trebuie sa ne lamentam caci viata a aparut acum mai bine de trei miliarde si jumatate de ani iar Soarele mai are combustibil pentru inca vreun miliard si ceva! Sa ne intelegem: viata la nivel de protozoare, de amoebe, talpa lata, fata lata, apa-n cap! Ca istoria aia care se pune la socoteala si se asaza in toate manualele lumii e doar de niscai zece mii de anisori.
De altminteri, facuse cineva calculul binefacator potrivit caruia daca viata globului nostru ar fi intinsa pe 24 de ore, perioada de cand mazgalim lutul si folosim limba, vorba lui Esop, si la bine si la rau ar fi echivalentul a doua secunde! Doua secunde unde trebuie sa incapa Ghilgames, grecii, Biblia, Hristos, Cezar, Shakespeare si motorul cu ardere interna. Chiar si bietul Beethoven, nu cainele ala sarmos dintr-o imbecilitate de film americanesc, ci chiar compozitorul cu acelasi renume. Doua secunde! De altfel, sunt ere intregi de zeci de mii de ani cand nu s-a descoperit decat focul, sau inhumarea, sau desenul pe pestera!
Pai, atunci cand ai stire de toate astea, ce sa te mai ambalezi, sa-ti incurci memoria, sa te doara mintea!? De ce sa te mai enervezi pe televiziunea care emite vedete de cateva minute, de cultura care se vinde ca hamburgherii, cu sos de rosii sau fara, de proliferarea nestavilita a discursului publicitar, de gloria care clampane in gol si se confectioneaza dintr-un material transparent, de caderea in dizgratie a adevarului si de triumful copiei in dauna originalului?
Asta-i lumea si ca dansa suntem noi, iti vine a zice. Nu vezi nici o diferenta intre secaturile de bani-gata ai Vechiului si ai actualului Regim – aia faceau o boema cu sifon si cu voie si cu frica de la politie, astia de azi trag pe nas vapori de canepa si se deghizeaza in oameni de lume –, intre cei de ocupa spatiul public, de la stanga la dreapta, de la dreapta la stanga si in sens giratoriu, de la alde oamenii de lume Becali la oamenii de elita. Desigur, unii l-au citit pe Kant si n-au inteles nimic, altii au citit pozele de pe bancnote si le-a adunat, cum-necum, pe cant si in cont. Smenari de bariera si dansatori la bara!
Chiar asa, in „Tropice triste” (carte aparuta in 1956, cand ne nasteam noi si tradusa in romaneste in 1965, cam pe cand incepeam scoala) Levy-Strauss observa ca „omenirea se instaleaza in monocultura. Se pregateste sa produca civilizatie in masa, precum sfecla. Hrana ei nu va mai consta in curand decat din acest fel de mancare unic”. Tutea, subtilul nostru filosof de bodega, spunea candva (la bodega, vezi bine! Si nu va speriati, nu-i nimic peiorativ; ce, alde Henry-Levy ce-o fi fiind? Santan filosoficesc!) ca asiaticii traiesc in cirezi (coreenii nordisti indeosebi). Dar americanasii nordisti ce-or fi facand? Trag la saiba toata saptamana (figurativ?), ca sa li se dolofaneasca bataiosul cont bancar si sa iasa sambata la barbecue cu gaz, ca jaratecul e prea de basm sau prea natural. „Vieti de plastic”, vorba conului Jack Cristoiu! Si uite-asa, din citat in citat spre marea sinteza a unui trai uniform, incolor si inodor. Pe fundul oceanului apa misuna, nu curge! Asa vor fi si existentele noastre, stranse una in alta, alienate si deposedate de teorie. Noi sa fim sanatosi!
