Cosmopolitismul iaşte un termen la modă care vrea să va să zică deschis la cap, adept al mai multor influenţe, deschis mai multor influenţe. El provine din cosmos şi din polis şi ne arată cam cum ar trebui să fim noi, românaşii, la modul ideal. Că avem o limbă plină de influenţe dar pe bază neoromanică şi, de aceea, cred, expresivă şi plină de vitamine, o istorie cârpită pe la tiv de diverse imperii ( acum nu mai putem de „ok”-uri şi de alte americanisme ), un melanj genealogic şi un suflet uşure, vorba lui Sadoveanu din Baltagul. Sau vorba prietenului nostru şi recent plecatului dintre noi, George Astaloş : “fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i la Paris” !
A utilizat acest cuvânt un doftor din Cluj-Napoca ( pardon, scuzaţi, dar care-i denumirea oficială a urbei, căci văz că nu mai e cu nicio liniuţă ? ) şi a sunat ca nuca în peretele velar al unui actor de estradă, ca arşinel/popescu sau ţociu/palade, că sunt o apă de ploaie şi un pământ de flori ! Nu vrem să-l cităm pe alde Baudelaire şi să-i aducem aici, în prag, părerile lui despre cosmopolitism. Dar chiar dacă nu se pot mândri decât foarte puţini cu atitudinea asta deschisă faţă de productele simbolice şi ale altor spaţii şi naţii, ea se poate învăţa. La noi, chestiunea nu are de ce se pune, cu atât mai puţin în cazul acestei frumoase burgade transilvane. Clujul-Napocăi nu este nici pe departe cosmopolit, singurele influenţe fiind maghiare şi nemţeşti, deoarece de acoloşa cam începe Austria. Acum se mai primesc şi primenesc la medicină neşte franţuji picaţi la examenele lor de admitere. Mai plin de influenţe sunt Temeşvara – un orăşel amfibie, balcano-nemţesc, ceva gen Ruse, dar fostul Rusciuk era mai important ! -, Constanţa, conurbaţia Brăila-Galaţi ( deşi, după combinatele masive de fiare şi de hârtie din zonă, s-a cam diluat amestecul valaho-greco-armeano-iudeo-ruso-turcesc ) şi, evidamente, Bucurescii, cel mai de adunătură ( nu numai peiorativ ! ) mare sat al patriei noastre !
Cosmopolitismul, superior găvărind, presupune o lectură uşoară şi o manifestare detaşată, lucruri prea puţin de găsit la „omul românesc”. Cel mai adesea declarativ, el se împacă de fapt cu toată lumea, dar scrâşneşte din dinţi în ograda proprie, unde i se pare că este cel mai mare strateg. Infatuare balcanică, dusă delicat spre o paranoia de primăvară, ca la mongoloidul Vogoride ăsta, caimacamul ceacâr, mult mai prost decât originelul. Şi ăla picat ca musca în laptele cucului în plină primă afacere a Crimeii. Când Francia, Inghiltera, Sardinia şi Turchia erau pe-o mână şi tot contra lui alde Ivan. Caimacam însemnează regent, locţiitor, gubernator, ceea ce şi este acest exemplar clonat, suspendat ruşinos de două ori şi neales pe bune niciodată ! Gorba ceea, liber-alese şi impuse !
Iată de ce discuţiile banale de la televizor ( televiziunea, ca orice specie jurnalistică, este lovită de efemer ), comentariile dirijate incorect politic ( nu am înţeles niciodată ce înseamnă autoproclamare, e ceva ca programarea la dentist, se face prin telefon sau direct la fişierul policlinicii ? ), precum şi reclamele voit simbolice şi pedagogice nu numai că nu încearcă să ridice o geană înspre înţelegerea unor noi repere, ci mai lasă o lespede de promoroacă intelectuală peste realitatea cea dureroasă. Astfel, serios vorbind, zona transnistreană nu a fost nicicând românească, ba, în opinia me, nici Basarabia nu e România, e Republica Moldova, că provincia e una şi realitatea alta, pe cine mai interesează într-o lume globalizată hei-rupistic ? Schimburile de vorbe prosteşti sau remarcile complet idioate seamănă cu conversaţiile de la peluză, întrerupte de spargerea seminţelor de bostan cu sare, bomboane agricole numite ! Păi, chiar aşa, bre, fraţilor şi nepoţilor, ori vrem să ne globalizăm rapid şi energic, ori umblăm după potcoave de cai morţi în enclavele iabraşe din apropierea noastră ? Nu mă interesează câtuşi de puţin poliftica noastră de mahala, ca scriitor român mă interesează limba română, dar sunt deplin conştient că nici o uniformizare otova nu se va putea face, nici o izolare opacă. Sigur că bine ar fi ca tot Pământul, ca planet, să hie o singură republică, sigur că Babelul amestecării limbilor este un blestem, dar mai e mult până la desfacrea ăstei dileme ! Am zis !
