Am ales acest titlu dintre mai multe posibile si le transcriu aici, ca poate simtiti ca vi se potriveste un altul si aveti alte gusturi, dragi cititori: „tirage hors commerce”, „arta si precizie”, „iarasi vale si new deal”, „ne varietur”, „de-adinioara”, „caimacamu-i cam ceacar” – asta il las mai bine pentru un foiletonescu politiceanu, mai incolo, ca si asa ni s-a acrit de jocurile astea de tineret-rezerve ale clipealei de acum!
Am zis Barbosina, caci asa era cunoscut intre ai casei sale. Si ai casei insemna tripleta Barbosina propriu-zisa, adica Romulus Vulpescu, doamna dumisale, Ileana Vulpescu si fiica domniilor lor, Ioana, la care se adaugau cainele Caine. Mai statea in preajma, de ce sa nu ne amintim, si Tatiana Stepa. Acum, la acest ceas incremenit a ramas doamna Ileana Vulpescu, singur paznic printre coclaurii de carti si de casete video care tapeteaza casa. De fapt, nu o tapeteaza, o umplu, la cel mai propriu nefigurat, caci te misti in decor ca printre rafturile unei biblioteci publice, mergand intr-o rana din holul lunguiet de la intrare pana la culoarul dinspre bucatarie sau la fereastra.
Intotdeauna moartea este rapida si zaluda, nu alege si nu iarta. A ierta, iertare, a cere iertare, chestii crestinesti deosebite, demne de un om politicos si rasfatat de civilizatie, zbenguit in civilizatie, na, vorbe care nu se mai folosesc din rahitism mediatic, ca astazi e la moda RIP sau Dumnezeu sa-l odihneasca, mai spre papistasi! Nu, Dumnezeu sa-l ierte, caci viata se naste din pacat si este un sir nemilos de pacate facute cu sau fara stiinta subiectului! Nici viata si nici moartea nu iarta, sunt implacabile, sunt mereu, ca niste familii burgheze ce se holbeaza la televizor rontaind alune sau floricele de porumb!
Duminica este o stare mai degraba decat o zi din saptamana. Duminica e si lenevicioasa, si enervanta, pusa pe harta, parca nu-si gaseste locul in liniste, e plina de mazga si de responsabilitatea diminetii de luni. Duminica, in clasele gimnaziale, mancai cu parintii, frumos, trei feluri, la care se adauga ceremonia ascultarii radioului cocotat pe dulapul din bucatarie. Nu ezitati atunci sa impartiti in comun zambetele si dorintele de instruire administrate in doze homeopatice de Unda vesela si de Cine stie, castiga!. La primul, inevitabilii Ion Vova si Valentin Silvestru, dincolo, cu schimbul, Ion Mustata si, mai ales, Romulus Vulpescu. Ultimul, fiind si primul contact cu o personalitate enciclopedica, fiindca au mai fost si alte contacte, la alte emisiuni telescoala si concursuri, profesori care au avut in grija smoala educativa, ca Grigore Moisil, Razvan Theodorescu, Edmond Nicolau.
Romulus Vulpescu, pentru mine numit si nea Romica, a fost unul dintre scriitorii prielnici existentei mele. Conviv iremediabil, avand sufletul pe-afara, cobora adanc de tot in pivnita cu vorbe trasnind a putregaiul vremurilor, de unde scotea mereu calimari indestulatoare si nebanuite. Era „poliglot de limba romana” ( nu-i de la mine, dar „cine zice a lui este”, e din Nichita!) si perfid cicatrizat dintr-un condei in limba lui Voltaire, chiar si in a de dinainte de el. Traducerile lui, care fac intotdeauna o literatura, pufaie ca motoarele industriale pre limba noastra. Nimeni nu a izbutit sa profite de bunavointa limbii sale materne si sa toarne in ea otelul elegant al francezei lui Villon, al Pleiadei, al lui Charles d’Orleans, al lui Jarry. Ba chiar si atingerea sacra si fluida a domnilor Dante, Shakespeare si Tasso, daca va intereseaza!
Romulus Vulpescu era un monstru de pricepere in ale cartii, de la foaia de titlu si pana la errata. Era in stare sa schimbe un tiraj intreg daca nu-i iesea o majuscula. Stia carte, dar traia a la carte, dupa cum avea chef si kief, caci invatase boieria de la ai adevarati. L-as aduce aici, pentru comparatie, pe Toma Caragiu, imens actor de comedie cu ochii intotdeauna adumbriti de tristete, nu stiu daca ati observat? Asa si Barbosina, un bufon plin de seriozitate si de bun simt, plin de talent si de haz, amator de viata, bancuri, filme si carti bune. Venit dinspre partea esteta pana la absurd a literelor noastre – Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Urmuz – Romulus Vulpescu este un mismas de poet si critic la purtator. Poezia lui are tipare pure in care picura sunete mesterite in hrubele impertinente ale visului. Cea mai frumoasa amintire a mea cu Barbosina, dincolo de multiplele preumblari, lansari si intalniri cu cititorii este o discutie telefonica de acum vreo patru, cinci ani. „Nichisor – asa ma potcoveste doamna Ileana Vulpescu – prozatoare de mare atmosfera ghilotinata de rafalele Istoriei noastre! – Barbosina isi ia adio de la carti, hai sa ne conversam noi pana vine!”. Asta facea, le mai oblojea cu gandul si le mai mangaia cu privirea inca o data, sa intre dincolo, in infinitul de paguba, pus la punct, cu bibliografia la zi, pregatit.
