Toate reclamele folosesc cuvinte de acest tip: eficient, eficace, fantastic si ca sa faci fata distractiei. E un fel de bazar mai elevat. Cea mai cretina este, totusi, cea cu „de la casa, la acasa”, de zici ca „face sens”, ca vorbaria ingalata a lui alde Udrea.
A propos, fata asta cred ca este atat de complexata incat incepe fiecare propozitie cu „Eu” dupa care vine apozitia, „Elena Woodrea”. De extractie foarte modesta, ea a folosit la maximum conjunctura si a devenit ceva ce nici cu gandul nu gandea, ce neam de neamul ei nu visa si nici nu a ajuns vreodata. Aidoma Basului, acel primitiv si iresponsabil gestionar care a folosit conjunctura tot pentru a se imbogati si a trece astfel intr-o noua calitate! Daca nu am fi trait vremurile astea nu credeam ca orice prost poate ocupa uneori o functie pentru care nu are nici pregatire, nici vocatie!
De curiozitate, am scos o lista cu ne-membrii Academiei franceze. Iat-o: Balzac, Baudelaire, Diderot, Gide, Flaubert, Maupassant, Moliere, Proust, Rimbaud, Rousseau, Stendhal. Bine ca au fost Sardou, Labiche, Scribe, Nepomucene Lemercier, care s-a opus vehement intrarii lui Hugo etc. Chiar Rostand, desi Cyrano al lui este foarte reusit si se pare ca in epoca era chiar cineva. Ca si Anatole France, prafuit de tot, dar bunut, orice s-ar zice. Sau Abel Hermant, un colaborationist dat afara dupa Eliberare, si Jacques de Lacretelle al carui roman, Silbermann, este foarte bun.
A proposito de prejudecata ca fiecare generatie are varfurile ei. O aiureala, dupa mine, caci valori autentice apar foarte rar. Uite, conducatori de osti, gestionari de razbeluri de talia lui Alexandru, Cezar sau Napoleon sunt extrem de putini. Nu cred ca fiece epoca vine cu greutatile ei. Sunt veacuri in sir cand dai numai de idioti. Nu vorbim despre noi, iaca mandra Italie, de din Antichitate a mai luminat in Renastere, apoi prin anii ’50, cu neorealismul ei. Atat. Asta la case mari! La noi, acum, totul tinde aproape de zero, in toate domeniile.
In sfarsit, televiziunea se ocupa, intr-o reclama a unei farmacii, de fericire. Fericirea e ca sifilisul, dupa cum spunea Flaubert, parca. Lucru rar, dom’le, in societatea noastra. De fapt, multumirea, fericirea, care presupune déjà o alta treapta, entuziasmul duc la creatie. Acum, la noi totul stagneaza, ba mai da si indarat. Totul este facut parca din obligatie, mecanic. Nici macar in anii lui nea Nicu nu se intampla asta, desi inspre finalul guvernarii lui se resimtea o oarecare apatie. Chiar la revolutie, caci a fost asa ceva, nu a existat bucurie decat foarte putin, cateva ceasuri, cateva zile. Totul a fost apoi uitat si introdus in aceeasi societate inchisa, dar fragmentata. Singura iesire era recursul la trecut, de aceea primele partide au fost cele care, din pacate, nu mai aveau nicio legatura cu domnia realitatii. Tara primitiva, prost scolita fiind, marii “intelectuali” s-au grabit inspre liberalismul cel mai desantat crezand ca totalitarismul si socialismul real sau cine Dumnezeu mai stie cum il numeau a fost infrant taman de aceasta idée. Caci intotdeauna ideile inving, greseala va fi intotdeauna a lui Voltaire si Rousseau, personalitatile politice, in masura in care se ridica la acest rang, doar le aplica. Reagan si Thatcher au fost considerati artizanii saltului neoliberalist. Erau doi dobitoci dupa parerea mea, un actor ratat de mana a saptea si o fata de bacan parvenita. Unul propovaduia grabit sfarsitul Istoriei, altul se pripea in falii culturale, asa cum prin anii ’90 ai veacului de-acum trecut un descendent al habsburgilor credea ca va invia Imperiul lui de cazarme si de opereta etc. Un fel de bietul Quintus Fleaccus, un amarat de epigramist de posta redactiei, si turnator pe deasupra, care trece acusica drept senior !
Am citit un roman islandez excelent, tradus in frantozeste. Am aflat lucruri extraordinare, ca de pilda alcoolul a fost interzis cam pana prin 1932, comercializarea berii pana chiar in 1989, ca si astazi spirtoasele se vand doar in cele 49 de magazine ale statului numite vinbudir, pluralul de la vinbuo – dintre care 13 se afla la Reykjavik – in supermarseuri sau in alte magazine nu exista, ca preturile sunt fabuloase etc. Fireste, ca peste tot exista piata neagra ce fabrica din cartofi o bautura numita, ca peste tot, cu funerar vesmant : moartea neagra, svarti daudinn. Parca e o nemteasca stricata, nu? Vad ca astora nu li se prea impun legi si cutume evropenesti! Sau unde n-are nimeni nevoie de vreo doua sute de mii de pescari de pe o insula bantuita de vulcani?
