Nu mai tin minte deloc in ce carte de foiletoane trasesem un titlu ca acesta: „strigatorul de detergenti”. Detergenti pentru rufe impecabil de curate. Va dati seama, sa fii un fel de diriginte de Revolutie si sa esuezi la iarmaroc, „iefti, iefti, ieftior”! Caragiale-i mic copchil. De-aia se dadusera multi actori huta-huta cu alde Coana Revoluta, ca sa joace in reclame, sa se creada si ei cineva. De la Caritas pana la Regio numai din astea si-au cam luat tainul. Plus din spectacole gaunoase si desucheate si din suse televizate, un fel de manele sau telenovele. Multi actoristi au crezut ca aduna nestemate din gradina ursului. Altii au jucat pe-un generic sau in filme unde erau lipiti si ei la montaj. Mai ales roluri de sarbi care vorbesc romaneste.
Prin anii ’90, cu mult umor, Motu imi spunea ca scriitorii au pierdut startul la catarat pe tancuri in vremea revolutiei. Asa este, atunci nu mai pridideai de actori. Care de altfel au obtinut destule onoruri, mult prea multe pentru valoarea lor. Atunci s-au umflat nepermis. Toti au devenit doftori, “celebri” sau chiar ”mari”. Mai intai politic, apoi si institutional. Nu mai aveai loc de ei si de vorbele lor intelepte. Ei, care in general nu citesc in intregime nici macar piesa in care joaca, isi citesc doar rolul. Au stricat pana si invatamantul artistic caci au primit fonctii politice indiferent de prestatia lor. Rebengiuc macar facuse ceva performanta in teatru si se jucase pe sine in film, in rolul de Tanase Scatiu. Mai fusese bine strunit de Ciulei in „Padurea spanzuratilor”. Dar gurile rele spun si acum ca nu are bacalaureatul. Treaba lui sa si-o consume, ce se stie e ca ei erau racolati la IATC direct din productie, dintre soferi, postasi, fierar-betonisti, frizeri, dar printre astia se aflau unii infinit mai buni decat el: George Constantin, Cozorici, Dinica. Si omul nostru, Caliban-Rebenguica, nu recita ode televizate din doua motive serioase: avea socru mare leguma si nu avea absolut deloc fata comerciala.
Astazi, la noi, repetim, nu mai exista mari actori si mari actrite. E intr-un fel destul de logic sa-i preamaresti pe cei care mai raman in viata si / sau in activitate. Dar asta nu inseamna nicidecum ca tot ceea ce sufla ei pe scandura sau prin vreun coltisor de televizie este genial. De pilda, am vazut-o pe Seciu, care era totusi o actrita, intr-o execrabila montare a “Livezii” cehoviene, jucand inghiontit si fals! Si aici vine holul Faimei, o alta poceala ridicola, o alta preluare papagaliceasca. Lipesti cazmaua succesului pe steaua asfaltata a tot felul de neica-nimeni care, ca plutonierii dupa pensie, au apucat o varsta cand nu mai exista nimeni de acelasi fel. Nu ma refer la Beligan, ce merita, pe buna direptate, apelativul emerit curent, ci la alde alti amarasteni de culise si de cortina de carpa. Uitati-va, serios, la comediantii care ne descreteau noaptea dintre ani, Mircea Crisan si Toma Caragiu, Birlic si Fintesteanu, de ce nu chiar Stela Popescu de pe-atunci si Banica al purisan! Fireste, una este divertismentul si alta este monologul lui Hamlet, dar si divertismentul ala, cenzurat sau nu, era de bun gust si de bun simt. Acum, avem doar mitocanie si vulgaritate impinse la maximum de noile brigazi artistice de agitatie locomotorie care impanzesc ecranele. Nu poti arde etapele, in 30 de ani cinecluburile scot filme minimaliste, de simplu fapt divers iar brigazile susnumite nasc grupuri satirice jenante. Despre teatre nu mai vorbim, ca nu au pus o piesa mai acatarii. Totul este politica si incropeala, amatorism si racnet. Vaz acum ca se pricep la orice, ma mir ca nu s-au solidarizat si cu taximetristii. Familia Mihut – ea e mult mai buna actrita, dar tot pe topeala si mult sub nivelul unor Olga Tudorache, Balanuta sau Carmen Stanescu – sade la poza, ca tot e caruta aia cu paiate in fata, la buza treptelor. Alaturi ceva maruntis de actori corp-ansamblu, unul de pe la bingo sau roata motrice a nenorocului, un prost sufleur de scheciuri caznite, un fel de mim agitat, recuziteri, garderobiere, plasatoare, figuranti. Nici cu gestionarul stabilimentului nu ne e rusine, Calamitru, un actor submediocru care nu a fost in stare de niciun rol. S-a facut toata viata ca lucreaza. In zadar.
Artistul nu este deloc rau sa aiba o slujbulita platita, sa nu impuste francul si sa lustruiasca bulevardele, ca Jarry sau Appolinaire – desi, vorba sa fie, la noi nu exista cineva de calibrul astora – si sa moara tineri, e bine sa fie si luat in seama, caci fantezia lui poate fi buna la destule, mult mai utila decat rigiditatea absolventilor de “Marketing” sau de “Management” sau de studii politice in sos picant. Sau a celor de Senape sau Senesape sau cum ii mai spune, scoala asta, frate, de achizitori de cuvinte cu ighileti, care i-a acordat un cozoroc de carton unui dobitoc de functionarete sau komissar aBulic.
