Abrupte cu pătlăgele și Între sila și carbida

Așa de mult mi-a fost plăcut titlul ăsta încât îl persist și-l reiau. Că tot trăim din plin în epoha marelui globalizm multilateral dezvoltat şi în a celui papilo-gustativ cosmic, taman aşa era tradus celebrul antreu talienesc bruschetta con pomodoro, unde bruschetta nu purcede de la a brusca, bruscare, ci de la a prăji, adecă turte prăjite cu usturoi, oloi de măsline şi roşii şi, mai câteodată, ceva zegras ca ingredient. Deși nu mai putem de oops, de wow şi de okay, într-un stupid exerciţiu gimnastic verbal traducem „abrupte cu pătlăgele”, un fel de gâtlegău sau nasuflete.

Nu am înţeles niciodată cu se ocupă fătucinele aistea pe steclă, care întovărășesc prin prezență aste vorbe, după cum nu am să înţeleg ce hram poartă toate producăreţele de teveu de stau pe strapontină ca pe bideu la câte o emisie de divertisment indiferent! Emană „surprize inedite”, cum zicea una mai deunăzi și gătesc fleici și rântașuri scoase din vatra părintească. „Numai obiecte persane, soro”, și pe dușumea și pe pereți, numai rafale de tingiri, tânguiri și vorbe gogonate de colecţie! Copiem şi noi ca primatele absolut tot, formate, deformate, strigăte, hăulituri, tranziții, reclame, totul.

Aşa e şi realitatea noastră, abruptă, vulgară, deformată, vânătă, costelivă, bleojdită, plină de iluzii vinovate. Luate după jos, după linoleumul ăla soios şi desfătat cu mucegai, din ce-a rămas, din ce s-a găsit. Dar rea, prost crescută, de foarte proastă calitate şi pusă pe agoniseală analfabetă. Mizeria morală dospise mai demult, încă de la început, dar zi de zi de zi s-a accentuat iar duhoarea ei a răbufnit din plin din canalizarea sentimentelor. Cele mai rele metehne ale epocilor de îngenunchere a conştiinţei au ieşit la liman şi s-au răscrăcărat. Întoarcem Istoria şi o citim de la subsol. Funcţionează fix acelaşi sistem din anii ’50, care va fi  uitat  la  un  alt  examen egzematos al Istoriei de peste alţi cincizeci de ani. Slugi obtuze şi ordinare, aceşti aserviţi îşi mişcă aprobator cocoaşa insolentă. Din gloabele useriste fără talent nu pot ieşi decât gloabe fără talent, oricât jăratic din burse ar înfuleca! Burse second hand, bune pentru colonii. Sigur că tinerii trebuie să aibă dreptate, dar nu ăştia, odrasle de neica-nimeni, făcături ale colhozului subcultural din Securime. Că s-au dat concursuri pentru spitaluri. Poate de împrejurări. Şi cum era alcătuită comiția? Parcă n-am şti că toate concursurile sunt apă de ploaie, un fel de licitaţii „care dă mai mult cu omul lui”. Criterii? Inventăm criteriile care trebuie, ce-i, vreo problemă? Pubertate încăpăţânată şi o pletoră de nerozi lamentabili cu mult praf de mătasea broaştei  în discurs și în creierașul lor nevoiaș. Răguşiţi şi turtiţi la idee, ce mai atâta! Că suntem o ţară de  disidenţi din eroare şi de rezistenţi prin cultură e una, dar că nişte nulităţi scoase din muşuroaiele de cârtiţă ale diverselor oficii şi orificii discrete şi secrete, trimise cu temă și aruncate îndărăt ca nefolositoare ălora nu sunt în stare să deblocheze pioceanul îngheţat al locului comun, e cu totul alta. Şi aşa ceva nu se poate eradica decât cu şcoală adevărată şi peste cel puţin două generaţii. Nu cu cerșetori de burse și agenți ideologici de umplutură. N-a trecut de barieră nici măcar prima generație. Mai trimiteţi, deocamdată nu!

Alta. Bucurescii, așa ar zice și Arghezi, mereu la plural – ca și Sfintele Paști, și-n franceză e tot la pluriel, Hristos a înviat! –  nu ar fi un oraș calchiat după altele de același fel din Străinezia. Batâr că i se spune Micul Paris, după copiile din centru. El nu e standardizat nici acum, când a devenit haotic, cotropit de frenezie de import și asta. Adună mai multe orașe și sate într-unul singur, ca magazinul Victoria de odinioară. Cartiere mai mari sau mai mici, ascunse între glicină și iederă, dărăpănături și curți de acces. Chiar și Calea Victoriei sau salba de bulevarde înșirate în decumanus sau cardo, cele mai iscusite artere din România rebotezate excesiv, sunt amestecate, „abrupte”: ici un bloc art deco, colo altul art nouveau, dincolo un pălățel, acolo un blockhaus sau o plombă modernistă/postmodernistă. Dezordine involuntară, optimistă dar sinceră. Redenumit și ăsta abracadabrant, ca să nu zicem ridicol. Cel mai frapant exemplu, după mine, este stradela Fucik schimbată în Masaryk. Centrul istoric a devenit o isterie de taverne, o ospătărie de cartier, un birt comunal. Atât știm, atât putem.

Un prost de bagajist venit din Jalomița vorbește despre blocul Algiu, adică Scala, despre parcul Bazilescu, adică Bălcescu, despre Piața Jose Rizal, după numele unui filipinez musai proamerloc, despre strada Sebastian, fără legătură cu scriitorul. Precum și despre parcurile Icoanei și Ioanid. În ’63 piața de le despărțea se numea Al. Sahia, unul era Grădina Icoanei și altul Pușkin. Mofturi de colonie ce arde etapele, rade etichetele și unde ursul nu mai dansează, ci se autolinșează!