Dacă liderii Uniunii Europene și-ar asculta doar inima, ar fi acceptat pe deplin Ucraina în cadrul blocului la summitul de la Bruxelles din această lună.
După cum a spus președintele francez Emmanuel Macron: „Simțim în inima noastră că Ucraina, prin lupta și curajul său, este deja astăzi un membru al Europei noastre, al familiei noastre și al uniunii noastre”.
Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a mers la Kiev în aprilie și i-a înmânat personal președintelui ucrainean Volodimir Zelenski chestionarul de candidatură.
Aderarea Ucrainei ar destrăma blocul european
Europenii nu au doar inimă, ci și cap. Se presupune. Iar capetele multor lideri și eurocrați – inclusiv lui Macron – tremură mai degrabă decât dau afirmativ.
Acordarea acum a statutului de membru cu drepturi depline Ucrainei ar crea atât de multe probleme noi pentru UE, încât blocul – care nu a fost niciodată un model de guvernanță eficientă – s-ar putea destrăma.
Același avertisment se aplică și în cazul acceptării Republicii Moldova sau Georgiei și chiar a Albaniei, a Macedoniei de Nord și a celorlalte națiuni din Balcani care se află deja la coadă, subliniază Washington Post. A grăbi aderarea lor ar fi o idee proastă nu numai pentru că aceste țări – economiile, sistemul judiciar și alte instituții – nu sunt pregătite.
Ar fi, de asemenea, nesăbuită, deoarece UE nu a rezolvat niciodată o tensiune intrinsecă între ceea ce eurocrații numesc „extindere” și „aprofundare”, adică admiterea de noi membri și integrarea celor existenți.
Cu fiecare dintre cele șapte runde de extindere – de la cele șase țări inițiale până la cele 27 de astăzi – conducerea spectacolului european a devenit mai complicată și mai birocratică.
Numărul din ce în ce mai mare de instituții și comisari – fiecare țară numește câte unul – este expresia haosului de tip Babel al limbilor, tradițiilor și intereselor naționale.
Adevărata problemă este că UE, pe măsură ce a crescut, nu și-a rescris tratatele suficient de amănunțit pentru a permite blocului să rămână coerent și să se ocupe de problemele din lumea reală.
Adesea, o singură țară poate să se opună prin veto unei acțiuni comune, chiar și atunci când aceasta este urgentă. În politica externă și de apărare, UE (spre deosebire de statele membre individuale, precum Franța) este o glumă.
Aceste defecte instituționale sunt replicate în procesul kafkian al UE de admitere a noilor membri. Aderarea durează ani sau decenii, timp în care țările candidate trebuie să adopte toate legile UE și să respecte alte standarde.
Probabil, calea de ieșire din aceste mizerie este oficializarea vechei noțiuni de „Europa cu mai multe viteze”. Acest lucru funcționează deja bine în unele contexte. De exemplu, cele 26 de țări din așa-numita zonă Schengen și-au deschis complet granițele una față de cealaltă, nefiind nevoie de pașapoarte pentru călători.
În special, patru dintre acestea – Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein – nici măcar nu sunt în UE, în timp ce cinci țări UE – Bulgaria, România, Croația, Cipru și Irlanda – nu fac parte din Schengen.
Îngrijorarea unora dintre membrii actuali și potențiali este că o astfel de Europă cu mai multe viteze retrogradează unele țări ca participanți de mâna a doua și creează o ierarhie asemănătoare cardurilor de membru de aur, argint și bronz.
Prin urmare, Ucraina nu are cum să fie bine poziționată, iar aderarea ei la UE ar fi prematură. “Fraternitatea europeană” nu se potrivește cu geopolitica.