Hotărât, europenii sunt incorigibili. În iunie, majoritatea statelor membre au respins ideea franco-germană a unui summit UE-Rusia. Suspecați că întind o mână Kremlinului, Emmanuel Macron și Angela Merkel au fost nevoiți să reambaleze proiectul, lăsându-l pe Joe Biden să dialogheze direct cu Vladimir Putin.
Rezultatul după șapte luni: americanii și rușii discută între ei despre securitatea Europei. În primul rând a Ucrainei, dar și despre arhitectura de securitate post-Război Rece.
La treizeci de ani de la sfârșitul URSS, europenii rămân așadar incapabili să preia stabilitatea propriului continent.
Ei trebuie să facă apel la Statele Unite, care, se pare, nu solicită atât de mult și ar prefera să se concentreze pe China.
Liderii UE se pot lăuda că vor publica prima lor „busolă strategică” în martie, un fel de Carte albă privind securitatea.
Împinsi de francezi, au riscat chiar să folosească cuvântul „suveranitate”. Însă de îndată ce o furtună apare la orizont, aleargă să se adăpostească sub umbrela americană.
Rușii, pe de altă parte, se consideră demni să vorbească doar cu Washingtonul și îi privesc pe europeni cu dispreț. UE înghite umilința, așa cum înghite gazele naturale de la Gazprom, una dintre armele geostrategice ale lui Putin – și probabil cea mai eficientă.
Și dacă americanii, băieți buni, își înmulțesc „eforturile concertate” cu aliații lor de pe Bătrânul Continent, în cele din urmă vor găsi singuri acordul de ne-escaladare cu Moscova.
UE nu mai poate să joace în umbra SUA
În timp ce unii europenii se pot simți liniștiți că reorientarea SUA către China nu se traduce într-o abandonare a continentului, există ceva profund îngrijorător în legătură cu faptul că o problemă care se află în centrul securității europene este tratată exclusiv de cealaltă parte a Atlanticului.
O parte a răspunsului constă în războaiele de politică externă și slăbiciunea instituțională de la Bruxelles, notează Politico. De asemenea, nu a ajutat faptul că blocul se află într-o perioadă de tranziție când vine vorba de conducere, cu noul guvern german instalându-se, alegerile prezidențiale franceze care se profilează și noua credibilitate a Italiei pusă din nou sub semnul întrebării, în timp ce parlamentul său se ceartă cu privire la succesorul la șefia statului.
Dar, deși acestea pot fi motive, nu sunt scuze. UE nu își poate permite să lipsească într-un asemenea moment de criză.
Ar trebui să înceapă prin a revitaliza – și lărgi – formatul de mediere care s-a ocupat de conflictul din Ucraina până recent: formatul Normandia.
Viitorul Ucrainei are o importanță care depășește soarta acelei țări sau confruntarea dintre Moscova și Washington – se află în centrul securității europene.
Este posibil ca europenii să nu fie încă capabili să-și gestioneze singuri securitatea, dar asta nu înseamnă că își pot permite să lase gestionarea acesteia fără ei.
Când vine vorba de hard-power, UE nu mai poate să joace în umbra Statelor Unite.