Amplasarea conductelor de energie a fost întotdeauna modelată de considerente politice, adesea în detrimentul celor comerciale. Dar și operarea liniilor existente devine din ce în ce mai politizată.
Există multe exemple de rute care sunt selectate pentru a servi scopurilor geopolitice. Conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan, de la Marea Caspică până la un terminal de export de pe coasta mediteraneană a Turciei, nu a fost alegerea comercială evidentă pentru a duce țițeiul din Azerbaidjan pe piață, dar a fost aleasă pentru că a îndeplinit obiectivele de a evita Iranul și independentă de tranzitul prin Rusia.
Pe de altă parte, Rusia a construit gazoductul Nord Stream 2 către Germania ca un punct culminant al unei strategii de 30 de ani de eliminare a rutelor de tranzit moștenite prin fostele republici sovietice și țările aliate. Dar utilizarea sau oprirea conductelor deja construite a devenit recent un exemplu mai îngrijorător de politizare a acestora.
Asta se intâmplă într-o Europă confruntată cu o criză energetică de iarnă. Deși președintele Vladimir Putin neagă că există motive politice în spatele eșecului Rusiei de a livra mai mult gaz către gospodăriile și întreprinderile europene, puțini îl mai cred. Și nu este greu de înțeles de ce.
Gazprom spune că a îndeplinit toate cererile de livrare de la clienții săi, dar prețurile au crescut vertiginos deoarece nivelurile de stocare sunt scăzute și, cel puțin în Germania, locurile de depozitare,aproape goale, sunt cele controlate de același Gazprom.
Prețul gazului european a crescut din nou în ultimele zile din cauza temerilor că Rusia va menține fluxurile scăzute ca represalii pentru întârzierile în certificarea Nord Stream 2, care ar afecta cu adevărat aprovizionarea pentru iarnă.
Săptămâna trecută au fost oprite fluxurile de petrol rusesc din Belarus către Polonia, pe fondul crizei de imigranți conduși de autoritățile din Misk către frontierele europene. Președintele Belarus Alexandr Lukașenko chiar a amenințat UE cu oprirea energiei.
Rusia și-a pierdut reputația ca furnizor de încredere de energie a UE, în timp ce legăturile strânse ale lui Putin cu Lukașenko ridică întrebări despre complicitatea liderului de la Kremlin în orice perturbare de pe piață.
Dar nu numai în nord-estul Europei politicile energetice schimbă piețele. La celălalt capăt al continentului, Spania se află prinsă într-o dispută politică cu Algeria – principalul furnizor de gaze – și Marocul, țara de tranzit.
Acest lucru adaugă mai multă presiune la prețurile energiei europene, deoarece Spania se alătură goanei de a asigura încărcături de gaz lichefiat pe o piață în care domină clienții asiatici, serviți la cele mai bune cotații.
Între timp, la granița de sud-est a Europei, îndepărtarea Turciei de aliații săi din NATO ridică temeri că aprovizionarea cu gaze către Grecia, țările balcanice și Italia ar putea deveni în curând și mai precară.
Europa devine din ce în ce mai ostatică a politizării conductelor. Tranziția energetică de la hidrocarburi nu poate fi suficient de rapidă pentru continent, deoarece rezervele de petrol și gaze din Marea Nordului scad, iar consumatorii vor fi cei mai afectați.