Conflictul între Armenia și Azerbaidjan din Nagorno-Karabah a luat sfârșit doar după ce președintele rus Vladimir Putin s-a întâlnit cu prim-ministrul armean Nikol Pashinyan și cu președintele azer Ilham Aliyev și, în câteva ore, a încheiat un acord de pace – incredibil de scurt, explicit și la obiect. Armenia a fost scutită de o înfrângere totală. Azerbaidjanul s-a descurcat bine. Și Rusia a câștigat.
Armenia a fost de acord cu o retragere completă. Pashinyan a trimis un mesaj emoționant națiunii sale pe Facebook, unde și-a exprimat tristețea și regretul pentru încheierea războiului, dar a spus că aceasta este cea mai bună alegere logică. Bineînțeles. Forțele armene pierdeau mai multe sate pe zi și au fost alungate din Shusha, un oraș strategic de-a lungul coridorului care leagă Stepanakert, capitala Nagorno-Karabah, de Armenia. Mai puțin evidente sunt calculele președintelui Aliyev. Susținută de Turcia și în relații bune cu Moscova, armata Azerbaidjanului înainta rapid. Din punct de vedere militar, Azerbaidjanul ar fi putut alege o victorie militară. Eliberarea unor teritorii ocupate a fost suficientă pentru a-i da lui Aliyev stăpânirea în viitorul proces de pace și pentru a-i asigura un loc în cărțile de istorie ca lider care a unificat țara. Dar știe, de asemenea, că Rusia nu va permite niciodată o înfrângere totală a Armeniei și că Vladimir Putin are propriile sale linii roșii, notează Al Jazeera. Concluzia este că Aliyev, politician pragmatic, a împins cu armata la limită fără a prăbuși echilibrul regional strategic. Azerbaidjanul a reușit să obțină un angajament obligatoriu din partea Armeniei pentru o retragere militară completă de pe toate teritoriile sale și dreptul la întoarcerea azerilor strămutați în Nagorno-Karabah, operațiune care pentru moment va fi sub supravegherea rușilor. Baku și-a demonstrat superioritatea militară față de Erevan și a obținut victorii care s-au dovedit a fi o revanșă pentru înfrângerea brutală pe care a suferit-o Azerbaidjanul în mâinile forțelor armene în războiul din 1992-1994 când a pierdut Nagorno-Karabah. Și a reușit, de asemenea, să-și facă aliatul apropiat, Turcia, o parte a oricărei viitoare soluții finale.
Politicienii europeni, din nou neputincioși
Deși Armenia a fost partea învinsă în acest conflict, cel mai mare perdant este de fapt Uniunea Europeană. Nu a reușit, încă o dată, și într-un mod spectaculos, să fie un jucător relevant și un “broker” de pace la periferia sa de est. Privind cu neputință în timp ce Rusia a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014, UE s-a așezat din nou pe margine, întrucât Putin a obținut încă o nouă victorie geostrategică în regiune. Cu trupele rusești aflate acum în Nagorno-Karabah, Putin s-a făcut el însuși custodele de facto al coridorului din Caucazul de Sud, care leagă Europa de Asia Centrală și Iran și este un punct de tranzit important pentru petrolul și gazul caspic către piețele europene și mondiale. Coridorul a fost întotdeauna o cale comercială relevantă pentru mărfurile care vin și pleacă între Europa și Asia. Alexandru cel Mare a înțeles acest lucru. La fel au făcut și otomanii. Liderul de la Kremlin a luat act de istorie și și-a jucat bine cărțile. După izbucnirea luptelor, politica externă europeană nu a fost în stare decât să ofere câteva declarații prin care a cerut tuturor părților să depună armele și să revină la masa negocierilor. Șeful politicii externe a UE, Josep Borrell, a vorbit obsesiv despre necesitatea reluării procesului de pace sub umbrela Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, organizație care nu a reușit să rezolve conflictul în ultimele trei decenii. Președintele francez Emmanuel Macron nu a fost capabil să treacă de un festival de certuri cu Turcia pentru susținerea Azerbaidjanului, în timp ce cancelarul german Angela Merkel a făcut apeluri la Baku și Erevan, însă nu au dus la nimic.O nouă capitulare în fața Rusiei lui Putin.
