Paradoxul Italiei: îl vrea doar pe Draghi – și călare și pe jos

Mario Draghi este singura opțiune majoritară atât pentru prim-ministru, cât și pentru președinte: două funcții care se exclud reciproc.

Armonia din jurul lui Draghi, respectatul bancher al Italiei devenit prim-ministru de urgență, a fost inițial un pansament pentru o țară afectată de pandemie. Acum, însă, pune în pericol scurta perioadă de stabilitate politică a țării.

La începutul anului viitor, italienii trebuie să aleagă un nou președinte, o figură menită să reprezinte unitatea națională, iar Draghi este favoritul cu șanse.

Dar același Draghi este căutat în continuare ca premier. Italia se află într-un moment critic: miliarde de fonduri de recuperare sunt pe drum, pandemia încă circulă și se așteaptă reforme structurale majore.

Draghi, în calitate de președinte – într-un mandat de șapte ani – ar  asigura credibilitatea internațională pe termen lung a Italiei, însă ar putea crea un vid de putere într-un moment riscant din punct de vedere social.

În calitate de prim-ministru, ar putea, de asemenea, să pună  Italia pe linia dezvoltării economice. Situația pare fără ieșire, dar cel poreclit “Super Mario” știe cu siguranță avantajul de a merge mai departe înainte ca steaua lui să apună.

În urma crizei financiare din 2008, un alt economist, Mario Monti, a câștigat rapid popularitate ca prim-ministru tehnocrat într-un moment tulbure. Dar această popularitate s-a prăbușit într-un punct similar în care se află Draghi acum.

“Salvatorul țării”, la răscruce de drumuri

Mario Draghi a fost tras în politică în acest an, după ce guvernul precedent s-a prăbușit în dezacord cu privire la modul de cheltuire a celor 191,5 miliarde de euro pe care Italia urmează să le primească în cadrul fondului de redresare a UE.

Fost șef al Băncii Centrale Europene creditat pentru a ajuta la salvarea monedei euro, Draghi a fost desemnat să înființeze un guvern de unitate, adunând sprijinul unui spectru larg de partide.

Această unitate a avut loc în cele 10 luni de la preluarea mandatului. Evaluările sale de aprobare sunt mari, ajungând la 65 la sută în sondajele recente.

Inevitabil, odată ce mandatul președintelui Sergio Mattarela se încheie în februarie, electoratul a început să se uite la un Draghi care poate obține sprijinul forțelor politice disparate ale țării.

Președintele Italiei este ales de puțin peste 1.000 de parlamentari și reprezentanți regionali, cunoscuți ca mari alegători, notează Politico.  Procesul seamănă, într-un fel, cu un conclav papal – este opac, se bazează pe vot secret și este înconjurat de intrigi.

Consens sau alegeri anticipate?

În istoria recentă, partidele italiene de stânga au controlat selecția prezidențială. Dar de data aceasta, nu există nicio facțiune de stânga sau de dreapta care să aibă cifrele necesare pentru a promova un candidat, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de un consens între partide – și poate o figură ca Draghi.

El nu a confirmat că se vrea șef al statului, refuzând să răspundă la întrebările pe această temă, pe motiv că ar fi lipsit de respect față de titularul în funcție. Dar “modestia” sa a fost interpretată de unii ca un consimțământ tăcut, mai ales că luptele interne tot mai mari dintre partenerii săi de coaliție îi fac rolul mai obositor.

Dacă Draghi ar deveni președinte, ar putea instala un colaborator apropiat precum ministrul Economiei, Daniele Franco, ca prim-ministru. Antonio Tajani, vicepreședintele Forza Italia, partidul conservator al fostului premier Silvio Berlusconi,  susține că o plecare a lui Draghi din actuala funcție  ar putea declanșa și alegeri anticipate.

Pentru lideri politici precum Enrico Letta, fostul prim-ministru și șef al Partidului Democrat, scopul este să găsească un președinte cu același sprijin politic transversal ca și Draghi – o încercare de a păstra coaliția fragilă a guvernului.

O soluție cu risc scăzut ar fi ca cineva  să-l convingă pe Mattarella să rămână pentru un al doilea mandat la fel ca predecesorul său, Giorgio Napolitano. Dar președintele a indicat că intenționează să părăsească funcția odată ce timpul îi expiră.

În absența lui Mattarella, fostul premier Giuliano Amato ar putea câștiga sprijinul actualei coaliții de guvernare. Unii observatori politici au sugerat un parlamentar centrist precum Pierferdinando Casini. Iar Carlo Calenda, șeful partidului Azione, îl favorizează pe ministrul Justiției, Marta Cartabia, care ar putea fi prima femeie președinte a Italiei.

Apoi, ca întotdeauna, este Silvio Berlusconi. Miliardarul, târât în diferite scandaluri și condamnat pentru fraudă fiscală, viseasă de mult la președinție și duce o campanie neoficială pentru această funcție. După majoritatea estimărilor, Berlusconi este încă cu mult sub numărul de voturi necesare.

Prin urmare, ecuația se întoarce la Draghi – alegerea lui ca președinte rămâne plauzibilă, dar se poate și altfel, în cheia unui proverb italian: “Un papă care intră în conclav, iese cardinal”.