Orbește, pe mâna Chinei. Ce nu vrea să știe Europa despre Xi Jinping: „Estul se ridică, Occidentul cade”

În timp ce China cumpără Europa și lumea pe bucăți, președintele Xi Jinping nu are rivali, nici succesori probabili. În fața zeului „profit” la care se închină companiile occidentale, Xi își vede împliniti visul: ascensiunea imparabilă a țării sale.

Cu doar un an în urmă, unii comentatori occidentali au descris focarul de coronavirus din Wuhan ca „momentul Cernobîl” al Chinei, în timp ce Xi Jinping dădea ordine ca pandemia, care se propaga rapid, să fie stopată.

Faptul de a nu controla controla situația ar fi fost fi fatal pentru reputația liderului de la Beijing. Exportat din China, după cum acuză multă lume, Covid-19 s-a dovedit însă fatal Occidentului. Același Occident al cărei OMS oferă răspunsuri ambigue după inspecția din Wuhan.

Agresiv, ca Vladimir Putin

Astfel că, pe măsură ce Xi se apropie de sfârșitul celui de-al doilea mandat de cinci ani, el este acum mai puternic ca oricând: își controlează în siguranță partidul și comandă toate pârghiile politicii diplomatice și militare să acționeze în străinătate. Nu oricum, ci agresiv, în maniera lui Vladimir Putin.

Încrederea revigorantă a partidului comunist chinez aflat la guvernare și a liderului său este rezumată cu grijă de un nou slogan care a trecut de la discursurile Biroului Politic la comentariile populare: noțiunea că „Estul se ridică și Occidentul cade”.

Pasul următor: independența de aprovizionarea străină

Fervoarea ideologică care stă la baza acestei idei – conform căreia Statele Unite se află într-un declin permanent, în timp ce partidul-stat chinez chinez este de neoprit în ascensiunea sa – este ceea ce va alimenta politicile economice ale Xi pentru următorii cinci ani, cu accent pe creșterea economică de înaltă calitate, energia verde și cheltuieli tehnologice pentru a face țara independentă de lanțurile de aprovizionare străine.

Fără rivali politici, președinte pe viață

Xi Jinping are motive întemeiate să se simtă optimist.Spre deosebire de orice lider chinez de când partidul comunist a preluat puterea, în 1949, Xi nu are rivali identificați și nici un succesor probabil.

Este posibil să fi înfuriat elita politică chineză în 2018 când, cu o consultare minimă, a abolit limita de două mandate a președinției, devenind efectiv lider pe viață. Dar cel puțin pe termen scurt, succesul Chinei în suprimarea Covid-19 pe plan intern i-a permis să evite criticile din interiorul partidului.

Atacurile lansate împotriva Beijingului de către fostul președinte american Donald Trump l-au ajutat și pe Xi pe plan intern, deoarece au galvanizat loialitatea și sprijinul pentru conducerea sa, comentează pentru Politico Richard McGregor, cercetător principal la Institutul Lowy (Australia)  și autor al cărții: „Partidul: lumea secretă a liderilor comunisti chinezi”.

Pe termen mai lung, Xi ar putea să pregătească China pentru o criză de succesiune deplină, în cazul în care va continua să refuze stabilirea unui calendar pentru a demisiona.

Până acum nu a dat nicio indicație că va pleca din funcție la sfârșitul anului 2022, când partidul își va convoca congresul cincinal. Lipsa unui succesor clar crește și șansele unui scenariu de coșmar – o divizare la vârful partidului – dacă Xi s-ar putea afla în incapacitate de a conduce sau moare în exercițiul funcțiunii.

Între timp, detractorii interni ai lui Xi nu au avut de ales. Fie au tăcut, sau au fost obligați să o facă, fie s-au alăturat in corpore programului său.

Pedepsirea țărilor care merg pe linia Washingtonului

În privința politicii externe, Xi arată la fel de încrezător. Având în vedere controlul lor strâns asupra provocărilor interne, când președintele și asistenții săi de vârf vorbesc despre „bătălia prelungită” care urmează, vorbesc despre politica externă – și mai concret, despre o confruntare cu Statele Unite.

Strategia lui Xi pentru a asigura creșterea în putere a Chinei în fața unui Occident din ce în ce mai slab constă în pedepsirea țărilor pe care le consideră că iau parte Washingtonului în noua fractură geopolitică și în a întinde mâna altor actori – în Europa, Asia de Sud-Est și America de Sud, de exemplu – care au potențialul de a acționa ca „state swing”.

Multe guverne și comentatori străini consideră că politica externă afirmată a lui Xi, susținută de diplomați agresivi, riscă să se întoarcă împotriva lui.

Deja, China este în contradicție cu o serie de țări, din care SUA, Canada, Marea Britanie, Australia, Japonia, Suedia și India – pentru a numi doar câteva.

Nefăcute fără sancțiuni internaționale

Dar punctul de vedere al Beijingului este diferit. Xi Jinping și alții subliniază recentele acorduri comerciale cu Europa și țările asiatice, investițiile străine și intrări record de capital.

Subliniază că gigantul asiatic a fost singura mare economie aflată pe creștere anul trecut. Și care și-a continuat politicile opresive în Hong-Kong, la adresa Taiwanului sau împotriva minorității uigure din provincia Xinjiang. Totul, fără a plăti un preț politic important.

La toate acestea se pot adăuga haosul și violența care au însoțit recenta tranziție a puterii în SUA – culminând cu atacul susținătorilor lui Donald Trump asupra clădirii Capitoliului. Astfel încât se poate pune întrebarea: cine câștigă cu adevărat și cine pierde?

Xi și partidul comunist, desigur, ar fi putut calcula greșit. Mai multe țări vorbesc acum despre modalități de a dezvolta un pârghie împotriva Beijingului.

Dar, pentru moment, încrederea președintelui este palpabilă, la fel și ambiția sa. Xi se află la vârful partidului comunist, partidul se află deasupra Chinei și, dacă Xi reușește, China s-ar putea să se așeze în curând în vârful lumii.

Foto: Facebook