Războiul din Ucraina a determinat guvernele europene să inverseze cursul anilor de scădere a cheltuielilor pentru apărare. Acum, vor să facă mai mult pentru a se confrunta cu o Rusie nou agresivă.
Numai că planurile Europei ar putea fi încă împiedicate de unele realități dure. O parte din creșterile bugetare anunțate recent vor trebui să fie cheltuite pentru majorarea salariilor forțelor armate și pentru refacerea stocurilor de arme care au fost epuizate în efortul de a ajuta Ucraina, înainte de a se putea lua în considerare noi echipamente.
De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina, în februarie, statele membre ale UE au anunțat creșteri ale cheltuielilor pentru apărare în valoare de aproximativ 200 de miliarde de euro.
Însă oficialii subliniază că această creștere vine după ani de reduceri și subutilizare a fondurilor. Între 1999 și 2021, cheltuielile combinate ale blocului comunitar pentru apărare au crescut cu doar 20%, față de 66% în cazul SUA, 292% în cazul Rusiei și 592% în cazul Chinei.
Războiul a dezvăluit, de asemenea, lipsa generală de pregătire a Europei, deoarece țările s-au luptat să găsească sute de tancuri, sisteme de lansare de rachete multiple și artilerie din stocurile naționale pentru a ajuta la descurajarea avansului Rusiei. Acele stocuri se epuizează acum.
Triplu obiectiv
Provocarea industrială a blocului, potrivit lui Bastian Giegerich, director de apărare și analiză militară la Institutul Internațional pentru Studii Strategice, este triplă: refacerea stocurilor epuizate în ultimele două decenii; înlocuirea echipamentelor învechite din epoca Războiului Rece, care sunt scoase din uz de războiul din Ucraina; reconstrucția și inovarea pentru noi capabilități.
„Marele obiectiv va fi de a face reaprovizionarea, înlocuirea și reconstrucția în același timp”, a declarat el pentru Financial Times.
Există o provocare politică suplimentară: în trecut, apărarea a fost considerată drept apanajul suveran al statelor membre individuale, care nu trebuie cedată cu ușurință Bruxelles-ului.
UE a încercat să își dezvolte capacitatea de acțiune militară independentă și de autonomie strategică încă de la lansarea politicii sale comune de securitate și apărare la sfârșitul anilor 1990. Însă progresele au fost lente.
Industria de apărare a blocului comunitar este încă un amestec de mari contractori principali internaționali și de companii concentrate la nivel național, precum și de sute de întreprinderi mici și mijlocii.
Există o mai mare fragmentare în sectoarele apărării terestre și navale, în comparație cu sectorul aerospațial, unde au existat mai multe încercări de cooperare multinațională, determinate în parte de costurile ridicate de cercetare, dezvoltare și achiziție.
Bilanțul slab al cooperării este confirmat de cheltuieli. În 2020, doar 11% din bugetele UE pentru apărare au fost cheltuite pentru proiecte de colaborare – cu mult sub obiectivul de 35% stabilit de Agenția Europeană de Apărare a Bruxelles-ului.
Imaginea este aceeași în ceea ce privește sumele pentru cercetare și tehnologie: în 2020, doar 6% au fost cheltuite în colaborare cu alte state membre, cel mai scăzut nivel de când a început colectarea datelor în 2005 – și cu mult sub ținta de 20%.
Oficialii NATO, care reprezintă aproape toate armatele de pe continent, spun că nici măcar creșterea accelerată a cheltuielilor europene pentru apărare nu își va atinge obiectivele dacă UE nu își obligă statele membre să raționalizeze achizițiile și să schimbe obiectivele naționale ineficiente cu cele paneuropene.
