Tocmai când prim-ministrul italian și fostul președinte al Băncii Centrale Europene a crezut că a scăpat de tirania spread-urilor obligațiunilor (diferența de costuri de împrumut între datoria de referință germană și cea italiană) furtuna economică globală care se adună l-a aruncat înapoi în lumina reflectoarelor internaționale.
În calitate de lider al celei mai șubrede economii prea mari pentru a eșua din Europa, Draghi este văzut de mulți investitori drept ultimul om care se stă între zona euro și abis.„A fost extrem de important pentru că a creat stabilitate”, a declarat pentru Politico Erik Fossing Nielsen, consilier șef economic la UniCredit, a doua cea mai mare bancă din Italia. „Dar ați putea spune și că orice țară care depinde de o singură persoană are probleme.”
În condițiile în care investitorii nervoși sunt obsedați de muntele de datorii guvernamentale și de perspectivele economice sumbre ale țării, prezența lui Draghi – pe care mulți îl consideră cel care a salvat euro de la uitare în urmă cu un deceniu, declarând că banca centrală va face „orice este necesar” pentru a păstra moneda unică – a acționat ca un balsam pe piețele financiare. Deocamdată.
Capacitatea lui Draghi de a evita încă o dată dezastrul a fost pusă sub semnul întrebării luna trecută, după ce spread-urile italiene au crescut la cele mai ridicate niveluri din primăvara anului 2020, când îngrijorările legate de impactul economic al pandemiei au ridicat îndoieli similare cu privire la stabilitatea financiară a Italiei.
Mulți investitori se întreabă dacă arsenalul de salvare al Europei are suficientă putere de foc pentru a salva Italia, a treia economie a UE ca mărime.
Scenariul Armaghedonului
Scenariul Armaghedonului, așa-numita buclă doom, este că o lărgire necontrolată a spread-urilor deprimă valoarea stocului imens de obligațiuni suverane italiene deținute de băncile țării într-o asemenea măsură încât acestea nu mai pot acorda împrumuturi, declanșând un criză mai amplă de panică și faliment în sectorul financiar și în economia zonei euro mai extinse, care ar putea grăbi prăbușirea monedei euro.
Din fericire, o astfel de implozie bruscă pare puțin probabilă. Cu un randament al obligațiunilor sale de referință pe 10 ani de aproximativ 3,6% (aproximativ jumătate din rata cu care s-a confruntat în timpul crizei euro), Italia își poate refinanța datoria în curs – care se ridică la aproximativ 3 000 de miliarde de euro, adică de 1,5 ori mai mult decât producția sa economică anuală – la un nivel mult sub nivelul inflației.
Triplă lovitură
În săptămânile următoare, se așteaptă ca Banca Centrală Erupeană să înceapă să majoreze ratele dobânzilor pentru a controla inflația – o mișcare necesară, dar care va declanșa și noi creșteri generale ale costurilor îndatorării.
Aceasta este o veste deosebit de proastă pentru sectorul corporativ al Italiei, care se bazează în mare măsură pe finanțarea băncilor locale.
O extindere suplimentară a spread-urilor ar pune întreprinderile italiene într-un dezavantaj substanțial față de concurenții lor germani și alți concurenți din nordul Europei ale căror costuri de împrumut sunt mai mici.
Cu alte cuvinte, Italia riscă să se confrunte cu o triplă lovitură: o recesiune economică globală, credite mai scumpe și un dezavantaj competitiv masiv.
Anul viitor vor avea loc alegeri în Italia și este foarte puțin probabil ca premierul în vârstă de 74 de ani – care a fost instalat în funcție ca tehnocrat cu sprijinul aproape tuturor partidelor politice – să mai fie prezent pentru un nou mandat, în ciuda popularității sale atât în țară, cât și în străinătate.
Italia ar putea fi pe cale să afle că „orice ce este necesar” nu mai este o opțiune.
Vitele rumegătoare de macaroane să mai bage niște doze în vene, poate vor scăpa de datorii. DEFINITIV!!!