Un lider francez a numit odată dolarul „privilegiul exorbitant al Americii”. Lumea de astăzi ar putea opta pentru un limbaj mai dur: vector de durere.
În orice caz, victimele dolarului puternic au un singur vinovat în minte – Rezerva Federală. Chiar și Josep Borrell, șeful politicii externe a UE, se alătură. Săptămâna aceasta, el a avertizat că Fed exportă recesiunea în același mod în care criza euro a fost impusă de politicile Germaniei de după 2008. O mare parte a lumii este acum în pericol de a deveni Grecia.
Banca centrală americană s-a agățat prea mult timp de etapa “tranzitorie” a inflației și, prin urmare, înăsprește rapid măsurile de înăsprire a politicii monetare pentru a-și restabili credibilitatea. Cu toate acestea, Fed este totuși motorul contracției globale. Durerea monetară este exportul american cu cea mai rapidă creștere.
Fed are un singur instrument – politica monetară. Creșterea ratelor dobânzilor în SUA se răspândește cu o viteză pandemică.
În ansamblu, SUA au multe opțiuni, notează Bloomberg. O astfel de pârghie este reprezentată de instituțiile de la Bretton Woods – FMI și Banca Mondială, care își țin reuniunile anuale la Washington în această săptămână. Întrebarea este dacă SUA doresc să amortizeze lovitura pentru țările în curs de dezvoltare, în timp ce costurile serviciului datoriei sale cresc vertiginos.
Istoria îi spune președintelui Joe Biden pe ce drum să nu o ia. Ultima perioadă de înăsprire abruptă a Fed a început sub conducerea lui Paul Volcker la sfârșitul anilor 1970. Ratele mai mari din SUA au contribuit la declanșarea unor recesiuni mult mai profunde în sudul lumii. Atât Africa, cât și America Latină au suferit un deceniu pierdut de creștere, care a fost agravat de condițiile punitive de salvare impuse de FMI.
Ajustarea structurală a fost un leac mai rău decât boala. Anii 1970 au fost inundați de petrodolari reciclați, ceea ce a făcut ca împrumuturile în această bancnotă să fie greu de refuzat. Relaxarea cantitativă a Fed a avut același efect în ultimul deceniu.
Nu este o consolare că inflația de astăzi pare mai puțin rampantă decât în urmă cu 40 de ani. În unele privințe, piețele emergente se simt mai rău de data aceasta.Acum, Fed adaugă la cocktail o potențială criză a serviciului datoriei. Aceste tulburări nu au avut originea în sudul global, dar costurile vor fi suportate în principal acolo.
Stimulul de 1,9 miliarde de dolari al lui Biden – Planul american de salvare – a aruncat combustibil pe un foc inflaționist care revine să-i bântuie pe democrați. Dacă vor pierde controlul asupra Congresului luna viitoare, acel proiect de lege va fi parțial de vină.
Din nou, însă, greul este resimțit de restul lumii prin austeritatea importată. Drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Nu pentru prima dată, măsurile progresiste pentru a ajuta americanii dezavantajați sunt regresive pentru cei dezavantajați din lume.Fed a meritat o parte din critici.Ar fi trebuit să reacționeze mai devreme la inflație, ceea ce ar fi însemnat un răspuns mai puțin punitiv.
Dar marele neajuns al Americii este de natură politică, nu tehnocratică. Fața globală a problemei este puternicul dolar.
În momentele importante, americanii pot fi inconștienți de efectele de propagare a ceea ce fac acasă, care adesea se întorc împotriva lor. Numiți-o indiferență exorbitantă.