AcasăȘTIRI EXTERNEDomul de Fier a salvat multe vieți, dar a făcut Israelul mai...

Domul de Fier a salvat multe vieți, dar a făcut Israelul mai sigur?

Domul de Fier a salvat multe vieți, dar a făcut Israelul mai sigur?

Specialiști și analiști estimează că sistemul activ israelian de apărare antirachetă Iron Dome a atenuat îndrăzneala tradițională a Israelului și a permis liderilor să lase amenințarea Hamas să escaladeze.

În recentul conflict israeliano-palestinian, Hamas și Jihadul Islamic au lansat mii de rachete asupra teritoriului Israelului, făcând victime și având efectul psihologic scontat.

Numărul morților ar fi fost, fără îndoială, mult mai mare fără Iron Dome, sistemul de apărare aeriană cu rază scurtă de acțiune al Israelului, care a devenit un protagonist-cheie în episoadele de violență dintre Israel și grupările teroriste cu sediul în Gaza.

Martie 2021 a marcat a zecea aniversare de la prima desfășurare a acestui sistem cu adevărat revoluționar. În acel timp, a depășit așteptările, interceptând mii de rachete în diferite condiții meteorologice și salvând sute, dacă nu chiar mii, de vieți.

În paralel, alte țări acordă o atenție deosebită acestui sistem de apărare, în special SUA. Investițiile americane în sistem și-au extins semnificativ dezvoltarea, iar până în prezent două baterii Iron Dome au fost vândute în Statele Unite. Alte țări au confirmat, de asemenea, acorduri de achiziție.

Domul de Fier (sau Cupola de Fier) este un succes tactic și tehnologic inconfundabil.

Dar reușita tehnologică și tactică nu sunt mereu sinonime cu succesul strategic. Uneori, pot avea efectul opus, orbind liderii față de tendințele amenințătoare și oferindu-le o poveste de succes pe care o pot vinde publicului în timp ce lasă problemele periculoase să escaladeze.

La zece ani de la începutul erei Domului de Fier, Israelul trebuie să să analizeze dacă țara stă mai bine cu sau fără acest sistem, scrie Times of Israel.

La început a fost atacul

În cea mai mare parte a istoriei sale, Tsahal (IDF, Forțele Armate)  a arătat puțin interes pentru apărare. Conceptul său tradițional de securitate se baza pe trei piloni complementari: descurajare, detectare timpurie și victorie decisivă pe câmpul de luptă („hachra’a” în ebraică). Ghidat de acest concept în anii victoriilor sale asupra armatelor arabe convenționale, IDF a pus în practică o putere ofensivă menită să descurajeze inamicii să atace dar și rețelele de informații avansate pentru a detecta când s-a erodat această descurajare.

Dacă ea nu reușea să convingă cealaltă parte că este mai bine să evite conflictele, IDF folosea toată forța capacităților sale ofensive pentru o victorie rapidă și decisivă pe teritoriul inamic. Un astfel de rezultat ar consolida, conform conceptului, descurajarea.

Rachetele sol-aer americane Hawk

Apărarea a început să intre în discuții în anii 1960, când Israelul a luat în calcul achiziționarea sistemului de rachete sol-aer Hawk din Statele Unite. Posibilitatea de a cheltui resurse limitate pentru apărare s-a confruntat cu o opoziție puternică la cel mai înalt nivel al IDF.

Comandantul Forțelor Aeriene Israeliene (IAF) Ezer Weizman s-a opus ideii pe motiv că ar oferi liderilor politici din Israel o scuză pentru a evita îndrăznețele operațiuni ofensive – în acest caz, un atac aerian surpriză – necesare pentru a câștiga un război.

Un alt argument care a emanat de la cartierul general al forțelor aeriene israeliene împotriva rachetelor Hawk ținea de caracterul pur defensiv al acestor arme. Militarii israelieni susțineau că banii ar fi mai bine cheltuiți pe platforme flexibile, cum ar fi avioanele care ar putea fi utilizate atât în ​​roluri defensive, cât și în roluri ofensive.

În cele din urmă, cinci baterii de rachete Hawk au fost achiziționate chiar înainte de războiul de șase zile din 1967 pentru 30 de milioane de dolari și încorporate în sistemul defensiv existent.

Lecția Liniei Maginot și iluzia securității

Următorul proiect defensiv la care s-a angajat armata israeliană a fost un dezastru. Linia Bar-Lev, seria de fortificații construite pe malul Canalului Suez după războiul de șase zile, a fost ușor depășită de forțele egiptene la începutul războiului de Yom Kippur în 1973.

În loc să  frâneze avansul inamicului pentru a oferi rezervelor Tsahal timpul pentru a ajunge pe front și a intra în ofensivă, tentastivele de salvare a trupelor asediate în avanposturi – în loc să adune suficiente forțe pentru a traversa Canalul Suez și a lupta împotriva inamicului – proiectul a monopolizat o mare parte din atenția și resursele Comandamentului Sudic în primele zile ale războiului.

Într-un articol publicat în 2015 în Maarachot, intitulat „Domul de Fier, noua linia Maginot”, generalul (r) Meir Finkel compară sistemul cu linia fortificațiilor defensive pe care Franța le-a construit în anii 1930 pentru a respinge o ofensivă germană. Linia Maginot a consumat 6% din bugetul de apărare al Franței între 1930 și 1937, lipsind capacitățile ofensive precum tancurile și avioanele de fonduri de care aveau nevoie disperată.

Impactul liniei Maginot a fost resimțit dincolo de bugete. În cartea sa despre căderea Franței în cel de-al doilea Război Mondial, istoricul britanic Alistair Horne descrie modul în care linia a devenit nu numai o parte centrală a strategiei franceze, ci și a creat o atmosferă iluzorie de siguranță și securitate.

Ea nu a furnizat nic iuna dintre ele și, când blindatele germane au ajuns, în 1940, au atacat pur și simplu prin pădurea Ardenilor, unde fortificațiile erau rare. Franța a capitulat în 46 de zile.

„Toate deficiențele Liniei Maginot – costurile astronomice în detrimentul mijloacelor ofensive, crearea unei false securități și atrofierea gândirii ofensive a militarilor – ar putea exista și în contextul Domului de Fier”, a avertizat Finkel.

Eșecul rachetelor Patriot

Amenințarea cu rachete  a fost cea care a pregătit cu adevărat calea pentru ca apărarea să-și ocupe locul printre cele trei elemente tradiționale ale conceptului de securitate israelian.

Forțele lui Saddam Hussein au tras 39 de rachete Scud al-Hussein asupra Tel Aviv în timpul războiului din Golf din 1991, Israel se baza în totalitate pe sistemul american de apărare aeriană Patriot, care nu fusese testat. Comandantul forțelor aeriene israeliene la acea vreme, generalul-maior (r) Avihu Ben-Nun, a declarat, după război, că „doar o singură ogivă Scud a fost lovită în mod clar de rachetele Patriot”.

După ce Hezbollah a reușit să mențină foc susținut de rachete Katiușa pe tot parcursul celui de-al doilea război din Liban în 2006, Comisia Meridor din 2007 privind doctrina securității naționale a Israelului a introdus apărarea ca al patrulea pilon al conceptului de securitate națională.

În același an, primul ministrul de atunci Ehud Olmert a acceptat recomandarea ministrului apărării Amir Peretz și a aprobat Domul de Fier ca o soluție israeliană contra rachetelor cu rază scurtă de acțiune.

Militarii au fost sceptici

Domul de Fier a fost conceput ca o componentă cu rază scurtă de acțiune a noului sistem de apărare antirachetă din Israel. Scutul balistic „Praștia lui David” a fost destinat să ofere protecție împotriva rachetelor cu rază medie de acțiune, în timp ce sistemele Arrow 2 și Arrow 3 au fost destinate să combată rachetele balistice cu rază lungă de acțiune.

Din nou, a existat opoziție față de investițiile în apărare. Mulți ofițeri ai IDF considerau sistemul o amenințare pentru conceptul de combat ofensiv al armatei. Mai rău, susțineau ei, apărarea antirachetă ar putea chiar submina capacitatea de descurajare a Israelului, întrucât aceasta ar priva forțele armate de fondurile pentru capacități ofensive pe care se bazează această descurajare.

Nu a durat mult până când Domul de Fier a afectat modul în care luptă Israelul. Operațiunea Gaza, care a avut loc înainte de desfășurarea operațională a Domului de Fier, Operațiunea Plumb turnat 2008/9, au înregistrat o manevră semnificativă la sol de către infanteria și forțele blindate ale IDF.

După desfășurarea Domului de Fier în 2011, Israelul a purtat alte două conflicte majore împotriva Hamasului. În timpul operațiunii Pilonul Apărării din 2012, IDF s-a bazat în totalitate pe puterea de foc la distanță și nu a manevrat deloc, în timp ce avansul limitat al operațiunii Bordura de Protecție din 2014 a făcut parte dintr-un efort defensiv împotriva tunelurilor și nu a avut ca scop înfrângerea Hamas la sol.

Totuși, laude pentru Domul de Fier

„Prin neutralizarea majorității rachetelor îndreptate către zonele populate”, a scris ambasadorul Israelului în SUA, Michael Oren, în Wall Street Journal, „Domul de fier oferă factorilor de decizie timp prețios pentru a găsi soluții diplomatice”.

„Dacă salvele rachetelor (palestiniene) ar lovi casele, spitalele și școlile din Israel, liderii israelieni ar fi supuși unei presiuni enorme pentru a ordona operațiuni terestre care ar putea duce la pierderi de vieți la scară largă. Privând teroriștii de un avantaj ofensiv decisiv, Domul de Fier va salva vieți și va preveni războaiele”.

A cui cupolă de fier?

Inițiativele defensive care au făcut IDF mai eficientă în trecut au fost încorporate în mod corespunzător în conceptele existente, completând capacitățile ofensive decisive ale Israelului. Dar Domul de Fier nu a fost niciodată integrat corect și rămâne un fel de abilitate de sine stătătoare.

Această situație se explică în mare parte prin interesul deosebit pe care eșalonul politic îl acordă Domului de Fier.

„IDF nu crede în posibilitatea obținerii victoriei într-un război, campanie sau conflict limitat de apărare”, scriau în 2015speialiști de la IDF Dado Center. „O victorie implică întotdeauna o ofensivă”.

Dar ofensivele militare creează probleme liderilor politici din Israel, care trebuie să se confrunte cu anchete internaționale precum raportul Goldstone după operațiunea Plumb turnat și mânia aliaților. „Eșalonul politic vede apărarea ca reducând nevoia de a intra în ofensivă și, prin urmare, apărarea aparține setului de instrumente politice și nu militare”, au scris cercetătorii Dado Center.

Chestiunea de a ști cui aparține Domul de Fier se pune acut atunci când vine vorba de a ști ce trebuie să apere. Liderii politici au făcut presiuni ca Domul de Fier să se concentreze pe protejarea populației – care include, nu întâmplător, toți potențialii lor alegători – în timp ce armata dorea ca sistemul să fie destinat în primul rând obiectivului său inițial: apărarea infrastructurilor strategice care permit IDF să funcționeze permanent în timp de război.

În timp ce Israelul se confruntă cu o serie de atacuri cu rachete din partea Hamas asupra civililor săi, liderii israelieni văd Domul de Fier ca o dovadă a succesului abordării lor, care este de a bombarda Gaza cu focul forțelor aeriene și al artileriei pentru a restabili descurajarea. Dar pe măsură ce premierul Benjamin Netanyahu declară victoria pozându-se lângă bateriile Iron Dome, capacitățile Hamas și ale Jihadului Islamic continuă să crească.

Raza de acțiune și precizia rachetelor de la grupările teroriste din Gaza sunt în creștere. În 2012, Ierusalimul și Tel Aviv au intrat sub foc, iar în 2014 a venit rândul Haifa. În timpul aceluiași conflict, Hamas a reușit chiar să închidă temporar aeroportul Ben Gurion din Israel, tăind contactul cu lumea timp de câteva ore țării cu cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu. Acest lucru era de neconceput acum câțiva ani. Tot în 2021, activitățile aeroportului Ben Gurion au fost suspendate temporar de mai multe ori.

Astăzi Hamas și Jihadul Islamic trag sute de rachete asupra Tel Aviv și nu par deosebit de descurajate după un deceniu de operațiuni care s-au încheiat cu proclamarea de către conducerea israeliană a unei descurajări sporite.

Tehnologia ca strategie

Poate părea bizar să punem la îndoială un sistem care a salvat sute de vieți israeliene, darămite în recentul conflict cu Hamas, dar situația nu este atât de simplă. Milioane de israelieni au fost amenințați suplimentar de la apariția Domului de Fier, ca să nu mai vorbim de civili din Gaza ale căror vieți Hamas le pune în pericol în mod deliberat, trăgând asupra Israelului fără teama unui răspuns decisiv.

Să ne imaginăm pentru o clipă că Domul de Fier nu a fost niciodată dezvoltat. Israelul se va confrunta cu două posibile abordări principale ale problemei Gaza. Ar putea căuta o soluție politică cu Hamas prin medierea Egiptului și a altor terțe părți, sau ar putea începe o campanie terestră decisivă, în încercarea de a scăpa o dată pentru totdeauna israelienii de amenințarea cu rachete din Gaza.

Pentru o mare parte din istoria Israelului, conceptul său împotriva rețelelor teroriste sofisticate s-a bazat pe raiduri terestre și operațiuni la scară mai mare și a avut adesea succes, în special împotriva OLP din sudul Libanului în 1982 și împotriva grupurilor palestiniene din Cisiordania în 2002. O astfel de operațiune în Gaza ar fi, fără îndoială, costisitoare în vieți umane și bani pe termen scurt și ar necesita un fel de prezență israeliană pe termen mai lung sau un aranjament pentru a aduce forțe de securitate, dar ar putea oferi o soluție la amenințarea Hamas.

În schimb, cu iluzia că magia tehnologică a Domului de Fier îi va oferi un buncăr etanș etanș în care se poate adăposti atât timp cât vrea, Israelul a ales până acum să lase problema Gaza. Chiar dacă cea mai mare parte din vina poate fi atribuită guvernului crud și corupt al Hamas, milioane de oameni din enclavă trăiesc în continuare în condiții economice cumplite la granița Israelului.

Chiar dacă se susține că aceasta nu este vina Israelului sau chiar responsabilitatea Israelului, este greu de văzut inconvenientul unei noi realități care ar permite locuitorilor din Fâșia Gaza să prospere și să călătorească, fără a reprezenta un pericol pentru israelieni.

Gaza, mereu problema Gaza

Israelul a oganizat patru scrutinuri în ultimii doi ani și niciunul dintre ei nu a declanșat o dezbatere cu privire la ce să facă cu privire la Fâșia Gaza, o chestiune în care Benjamin Netanyahu, prim-ministru în întreaga eră a Domului de Fier, s-ar găsi vulnerabil.

„Ceea ce a fost cândva un mecanism de apărare tactică pentru protejarea temporară a populației civile a devenit o strategie de sine stătătoare”, potrivit lui Yoav Fromer, teoretician politic la Universitatea din Tel Aviv.

Cupola de fier este o descoperire tehnologică israeliană, iar Israelul ar trebui să fie mândru de acest sistem. Când sună sirenele și detonațiile interceptărilor Domului de Fier răsună prin orașele israeliene, întreaga națiune îi mulțumește lui Dumnezeu și proiectanților vizionari ai sistemului de apărare antirachetă.

Circumstanțele și chiar morala cereau găsirea unei astfel de soluții. Dar până când nu este încorporat într-un concept care se adaugă puterii ofensive a IDF și unei strategii politice care, cel puțin, abordează o soluție pe termen lung la problema Gaza, el nu poate oferi decât un adăpost temporar civililor israelieni, în timp ce pericolele continuă să se adune peste graniță.

author avatar
Tudor Borcea