Deși ultimii împărați de pe continent au fost eliminați, uciși sau exilați după Marele Război din 1914-1918, conceptul de Imperiu continuă să fascineze intelectualii europeni contemporani.
În Marea Britanie, adepții înflăcărați ai Brexitul descriu UE ca fiind „Al patrulea Reich”, în timp ce susținătorii entuziaști se aventurează să prezinte Uniunea ca pe o reîncarnare a Imperiului Roman sau ca pe o reinventare a monarhiei duale austro-ungare.
În momentul marii extinderi a UE cu 10 noi state membre în 2004, Jan Zielonka, un cercetător polonez de origine, care preda la Oxford, a sugerat în cartea sa „Europe as Empire” că blocul comunitar ar trebui să lase în urmă visul unui super-stat westfalian și să adopte în schimb o paradigmă neo-medievală.
„Statul european a murit, trăiască imperiul european!”, scria el. La scurt timp după aceea, președintele de atunci al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a lansat sugestia că UE ar trebui să devină primul „imperiu neimperial” din istorie.
În fața agresiunii rusești împotriva țării sale, ministrul ucrainean de externe Dmitro Kuleba a folosit un interviu acordat New York Times pentru a-și expune convingerea că UE ar trebui să fie văzută ca un „imperiu liberal”.
“Oricare ar fi motivul pentru care conceptul de UE ca imperiu este atractiv, acesta contrazice atât ideea, cât și construcția Uniunii”, notează EUobserver.
Viziunea părinților fondatori a fost aceea de a limita suveranitatea absolută a statelor europene belicoase, mai degrabă decât de a conferi suveranitatea absolută unui nou imperiu european de anvergură.
Scopul ordinii postbelice a fost acela de a oferi statelor mai mici din Europa siguranță și securitate împotriva oprimării de către puterile dominante. Obiectivul a fost atins abia după 1989, vecinii Rusiei pot depune mărturie în acest sens.
Europa s-a reinventat după războaiele sale catastrofale cu scopul de a depăși neajunsurile sistemului modern de state, nu de a reveni la arbitrariul premodern. La fel de important, părinții fondatori și actualele state membre își doresc ca Uniunea lor să fie democratică.
Evident, democrația nu este în ADN-ul imperiilor. Acestea sunt organizate de sus în jos, iar deciziile sunt puse în aplicare prin mijloace militare. Din acest motiv, UE nu ar trebui să se poziționeze ca o altă putere imperială, ci mai degrabă ca un partener de încredere în politica mondială.