În urmă cu zece ani, lumea arabă urma să experimenteze o serie de revolte populare, evenimente istorice care au schimbat permanent regiunea. De la prăbușirea regimurilor dictatoriale considerate indestructibile până la apariția și căderea unui „califat” jihadist, Orientul Mijlociu a trăit a doua decadă a secolului XXI în ritmul acestui cutremur geopolitic și al replicilor sale.
Popularizate și menționate în cărțile de istorie sub numele de „Primăvara Arabă”, aceste răscoale au dus la rezultate disparate, adesea dezamăgitoare: multe țări se află într-o situație mai proastă decât în primele zile ale acestor revolte – zorii anului 2011. Din Tunisia și Yemen până în Egipt, Libia sau Siria, demonstrațiile populare, masive, au fost urmate în cel mai bun caz de reforme precare, în cel mai rău caz, de o revenire la un ordin autoritar, chiar și de conflicte armate interminabile. În ciuda acestor eșecuri, flacăra acestei mișcări pro-democrație nu a fost stinsă, după cum reieșit din cea de-a doua serie de revolte, opt ani mai târziu, în Sudan, Algeria, Irak și Liban.
De inspirație tunisiană, o interjecție – „Ieși afară!” („irhal!”) – și un slogan – „Oamenii vor căderea regimului” („Al-chaab yourid iskat al-nidham”) – se agită peste tot, întărind sentimentul unui destin regional comun. O nouă paradigmă apare în Orientul Mijlociu, bazată pe o conștientizare colectivă: tiranii nu sunt invincibili și schimbările pot veni din interior și nu doar din jocul geopolitic global. „Exista sentimentul că noi arabii eram prea leneși și obosiți pentru a ne ridica împotriva opresiunii, indiferent dacă am acceptat regula despotilor sau pentru că am fost transformați în animale de povară de către colonialism și interferența occidentală”, a declarat pentru AFP autoarea și traducătoarea libaneză Lina Mounzer. Cu șase luni înainte de asasinarea sa la Istanbul, în octombrie 2018, jurnalistul saudit Jamal Khashoggi a susținut că revoltele arabe au pus definitiv capăt ideii că arabii și democrația sunt incompatibili. Primăvara Arabă a făcut posibilă răsturarea unor autocrați ce păreau de neatins: Zine Ben Ali (Tunisia), Hosni Mubarak (Egipt), Muammar Gaddafi (Libia), Ali Abdallah Saleh (Yemen), Omar al-Bashir (Sudan). Cinci dictatori și 146 de ani de guvernare în total.
“Iarna arabă”
Dar mult așteptata „primăvară” va dispărea. În mod ironic, expresia „Primăvară arabă” a fost folosită foarte rar în țările din regiune, unde au fost preferați termenii „răscoală” și „revoluție”. Cu excepția Tunisiei, vidul creat de căderea regimurilor denigrate nu a fost acoperit de reformele democratice cerute de străzi. Mai rău, uneori a dat naștere unor conflicte armate. În Egipt, mareșalul Abdel Fattah al-Sisi a restabilit un regim cel puțin la fel de autoritar ca cel al lui Mubarak, sub ochiul binevoitor al unui Occident dezorientat și copleșit. În Bahrain, singura monarhie din Golf care a văzut proteste în masă în 2011, răscoala a fost suprimată brutal cu sprijinul Arabiei Saudite. În Libia, revoluționarii s-au împărțit într-o multitudine de grupuri dintr-o țară mai fragmentată ca niciodată și predispusă la interferențe străine. Yemenul, cea mai săracă țară din Peninsula Arabică, este cuprins de un conflict civil cu ramificații regionale. Algeria și Marocul au cunoscut mai degrabă reforme “cosmetice”, mascând o represiune judiciară secretă.
Dar mormântul primăverii arabe va rămâne Siria, unde protestele pro-democrație s-au transformat într-un conflict nemilos – 380.000 de morți și milioane de persoane strămutate. În plus, extinderea jihadiștilor a atins apogeul odată cu proclamarea în 2014 de către grupul Statului Islamic (IS) a unui „califat” care a traversat Siria și Irakul, aproape la fel de mare ca Marea Britanie. Din 2018, un al doilea val de proteste împotriva puterilor din Sudan, Algeria, Irak și Liban a reaprins speranțele și părea să dovedească spiritul durabil al anului 2011 în rândul tinerilor arabi. Pentru Arshin Adib-Moghaddam,profesor la London School of Oriental and African Studies, “focul încă mocnește sub cenușă” și revendicările inițiale „se vor revărsa la următoarea oportunitate ca un tsunami politic”.
