Nu este greu de ghicit de ce călătoria lui Vladimir Putin la Teheran a fost anunțată în timp ce Joe Biden se îndrepta spre Ierusalim și Jeddah. Poate că președintele rus tânjește după o vreme în care ocupanții Casei Albe și ai Kremlinului erau considerați egali în Orientul Mijlociu; în realitate, el poate spera doar la statutul de superputere prin asociere.
Dar iluzia că vizitele lui Putin sunt la fel de importante ca cele ale lui Biden nu poate fi susținută de întâlnirile sale cu liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, și cu invitatul său, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan.
Războiul lui Putin împotriva Ucrainei a diminuat statura țării sale în regiune, are o influență din în ce mai slăbită. În loc să ofere soluții la problemele geopolitice, economice și de securitate create de dezangajarea SUA, Rusia este acum o sursă de noi crize.
Scumpirea tot mai mare a cerealelor și inflația alimentară în națiunile arabe mai sărace sunt o consecință directă a beligeranței lui Putin, subliniază The Washington Post. Sprijinul său continuu pentru Iran, în pofida politicii nucleare a acestuia, este un motiv de frustrare pentru Israel și pentru statele arabe din Golf amenințate de regimul de la Teheran. Nu că iranienii s-ar simți deosebit de recunoscători în acest moment: Rusia le subminează exporturile de petrol către China.
Între timp, performanța slabă a forțelor ruse pe câmpul de luptă nu este deloc liniștitoare pentru cei care se aprovizionează militar de la Moscova.
Cumpărătorilor de arme din India, China și Africa subsahariană nu le va fi scăpat faptul că Rusia a fost redusă la a căuta drone din Iran.
Dacă a fost jenant pentru Biden să se întoarcă din Arabia Saudită fără un angajament privind creșterea producției de petrol, este și mai rușinos pentru Putin să fie nevoit să pledeze pentru arme de la un regim care este de fapt un paria internațional. El speră să protejeze echilibrul delicat de putere din Siria, unde Rusia, Iranul și Turcia au toate forțe militare.
Cu armata sa tensionată de războiul din Ucraina, Putin nu-și poate permite o perturbare a echilibrului sirian, care l-ar putea obliga să investească mai multe resurse militare în această țară. Dar Erdogan amenință să extindă sfera de influență turcă prin organizarea unei noi invazii în nordul Siriei, aparent împotriva grupurilor kurde.
Khamenei al Iranului se opune, de asemenea, oricărei expansiuni turcești în Siria. Dar el și Putin vor avea dificultăți în a se înțelege cu Erdogan, care se află în plină campanie de realegere și are nevoie disperată de victorii în străinătate pentru a compensa problemele economice din ce în ce mai mari pe care le are acasă.
Biden a avut de-a face cu intransigența liderului turc în ceea ce privește permiterea aderării Suediei și Finlandei la NATO. După ce s-a alăturat în cele din urmă consensului din cadrul alianței, Erdogan amenință din nou să înghețe extinderea.
Dacă are aprecierea tradițională a rușilor pentru ironie, Putin ar putea reflecta la faptul că singurul lucru pe care îl are în comun cu omologul său american este o problemă numită Erdogan. Dar paralelele se termină aici.