Austria. Castelul Hartheim, „școala” criminalilor naziști înainte de „soluția finală”

În urmă cu 80 de ani, la 11 august 1941, deținuți evrei din lagărul de concentrare Mauthausen au fost transferați la castelul Hartheim din Austria, unul dintre centrele de eutanasiere forțată a persoanelor cu dizabilități mintale, făcută de regimul nazist. 

Pentru prima dată, aici au fost puse în funcțiune camerele de gazare. Această dată marchează un punct de cotitură în istoria Holocaustului.

Programul Aktion T4

Cu stilul său renascentist, turnurile octogonale și arcadele cu fresce, castelul Hartheim din nordul Austriei, la vest de Linz, ar putea apărea într-un film cu basme. Dimpotrivă, acest loc a devenit simbolul uneia dintre cele mai înspăimântătoare pagini ale regimului nazist.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acest castel a devenit locul unde erau eutanasiate forțat persoanele cu dizabilități psihice și fizice, considerate de Adolf Hitler ca „balast” în economia de război, fiind descrise ca ființe „a căror viață nu merită trăită”.

Într-un document, Führer-ul autorizează „moartea milostivă” a acestora. În 1939 a fost lansat programul „Aktion T4”.

70.000 de persoane cu dizabilități, ucise în câteva luni

Smulși din azilurile lor, bolnavii au fost duși în centre special amenajate unde au fost gazați și incinerați. La castelul Hartheim, care găzduia încă de la sfârșitul  secolului al XIX-lea o instituție pentru persoanele cu dizabilități, naziștii îi expropriează pe ocupanți și pun în funcțiune un centru de exterminare, în 1940.

Sunt amenajate o cameră de gazare deghizată în duș și un crematoriu. „Locația a jucat un rol important în această alegere. Castelul este situat foarte aproape de orașul Linz și accesibil pe șosea. Pe de altă parte, clădirea putea fi ușor izolată de restul lumii”, explică istoricul Florian Schwanninger, șeful Centrului de Studii al Castelului Hartheim, scrie France 24.

Primele victime au ajuns la Hartheim în mai 1940. Au fost ucise cu monoxid de carbon, iar cenușa lor a fost trimisă familiilor care au solicitat acest lucru. În mai mult de un an, aproximativ 70.000 de persoane au fost ucise în șase centre de exterminare. Peste 18.000 de decese au fost înregistrate doar la castelul Hartheim.

Hitler spune stop. Și de la capăt

Dar la 24 august 1941, după protestul mai multor clerici, Hitler a decis să pună capăt acestui program. „Eforturile naziștilor de a păstra secretul Aktion T4 au eșuat. Din ce în ce mai multe informații circulau în rândul populației. După o celebră predică a episcopului de Munster (3 august 1941) care a condamnat aceste crime, regimul s-a temut de eventualele reacții și de starerea de spirit a populației. Naziștii aveau nevoie de sprijin popular pentru război, mai ales după ofensiva împotriva URSS din iunie 1941, spune Florian Schwanninger.

Primele gazări ale evreilor

Cu toate acestea, Castelul Hartheim nu rămâne fără activitate. Cu câteva zile înainte de „sfârșitul” programului T4, începe să aibă loc o altă operațiune, Aktion 14f23, destinată asasinării prizonierilor din lagărele de concentrare naziste.

La 11 august 1941, un transport de alt tip care a ajuns la castelul Hartheim: 70 de deținuți evrei de origine olandeză, proveniți din lagărul sde concentrare Mauthausen au fost aduși și gazați la castel.

„Majoritatea acestor bărbați fuseseră capturati în Amsterdam la sfârșitul lui februarie 1941, ca represalii față de protestele populației olandeze, în special a docherilor, împotriva modului în care erau tratați evreii olandezi”, adaugă istoricul Jean -Marie Winkler, autorul cărții „Memoria absenței. Hartheim, Austria Superioară – Locul crimei” (Editura Codex), scrie RFI.

Selecția victimelor în funcție de rasă

Pentru profesorul de la Universitatea din Rouen, această dată marchează un moment decisiv din istoria Holocaustului. Chiar dacă și până la acea dată evreii erau deja exterminați de Einsatzgruppen (unități mobile de exterminare) în teritoriile cucerite în est și chiar prin Aktion T4, „acesta este începutul simbolic a ceea ce numim Shoah. Pentru prima dată în istorie, conform documentelor păstrate, naziștii își selectează victimele în funcție exclusiv de rasă, în vederea exterminării prin gazare într-un lagăr de concentrare”, afirmă profesorul.

De la Aktion T4 la Aktion Reinhard

Florian Schwanninger admite și el că selecția victimelor s-a făcut atunci pentru prima oară exclusiv pe criterii rasiale, dar subliniază că starea lor fizică era catastrofală ca urmare a maltratărilor la care fuseseră supuși în lagărele de muncă forțată: „Dacă nu mai puteau lucra pentru SS, riscau să fie selectați pentru Hartheim”.

În ceeea ce privește importanța programului T4 în pregatirea „Soluției finale” cei doi istorici confirmă că atunci „naziștii au dobândit cunoștințele necesare pentru a distruge un număr cât mai mare de deținuți în cel mai scurt timp posibil și în cel mai eficient mod bazat pe diviziunea muncii”.

„Mai precis, echipele Aktion T4 vor fi mobilizate în 1941/1942 ca parte a Aktion Reinhard (numele de cod care desemnează exterminarea evreilor din Polonia). În Est, lagărele de la Belzec, Sobibor și Treblinka au fost înființate cu ajutorul sau sub comanda asasinilor de la Aktion T4, în special de la Hartheim. În acest sens, T4 a fost într-adevăr „școala criminalilor”, după cum spune Simon Wiesenthal”, subliniază Jean-Marie Winkler.

„Atât prin dimensiunile industriale, cât și prin tehnicile de asasinare utilizate, Auschwitz marchează totuși trecerea la o logică diferită. Originea ideologică a ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz este conferința de la Wannsee (când, la 20 ianuarie  1942, cincisprezece oficiali ai partidului nazist și ai administrației germane s-au întâlnit în suburbiile Berlinului, pentru a discuta despre implementarea „Soluției finale a problemei evreiești”), chiar dacă ideea de eugenism exista deja”, adaugă el.

Identificarea victimelor

În total, până în decembrie 1944, între 7.000 și 10.000 de prizonieri din lagărele de concentrare din Mauthausen, Gusen, Dachau sau Ravensbrück au fost uciși la Castelul Hartheim, în afară de victimele programului Aktion T4.

Pentru o lungă perioadă de timp, această poveste a fost un adevărat tabu în Austria. Potrivit lui Florian Schwanninger, acest loc a devenit „simbolul incapacității societății austriece de a crea o memorie culturală a crimelor naziste”: „Cei care sufereau de boli psihice sau fizice erau deja marginalizați și înainte de naziști. Nimeni nu le recunoștea suferința. Iar ideile referitoare la eugenism sau cele legate de apartenența la o anumită rasă au continuat și după 1945. Abia din anii 1960 a început să se discute despre ei oficial”.

La Castelul Hartheim există astăzi un memorial și o expoziție permanentă în memoria victimelor atrocităților naziste.

Aici funcționează și un centru de studii condus de Florian Schwanninger. „Scopul nostru este să stabilim o bază de date a victimelor. Până în prezent, am identificat 23.000 dintre cei aproximativ 30.000 de oameni uciși aici, din 1940 până în 1944”.