Istoricul Donald Sassoon a numit „anomalia italiană” pretinsa lipsă de maturitate politică deplânsă de mulți experți și intelectuali italieni. Numeroasele probleme cu care se confruntă națiunea sunt adesea identificate ca făcând parte din acest excepționalism italian, ce o îngreunează să funcționeze ca alte democrații occidentale – și explică, de asemenea, dorința sa istorică de a avea un lider puternic.
Slăbiciunile instituționale ale Italiei, agravate de o configurație electorală care împiedică obținerea unor majorități parlamentare solide, au dus la o altă diferență față de vecinii săi: prim-miniștri tehnocrați de profil înalt, chemați de liderii de partide(certăreți) în perioade tumultoase, comentează Politico. Cu toate acestea, apelarea la tehnocrați în acest mod subminează pactul civil care ar trebui să îi lege pe guvernanți și pe cei guvernați în democrații, riscând în același timp să alimenteze resentimentele populiste. Și este timpul ca politica italiană să meargă în sfârșit înainte.
În 1993, când Italia era zguduită de o criză monetară, corupție și terorism mafiot, Carlo Azeglio Ciampi, un fost bancher central, a fost numit prim-ministru.
Lamberto Dini a preluat primul guvern al lui Silvio Berlusconi în 1995; Mario Monti a fost chemat să introducă măsuri de austeritate pentru a vindeca finanțele publice italiene în 2011; și anul trecut, președintele Sergio Mattarella a apelat la Mario Draghi, nominalizându-l pe unul dintre cei mai credibili oameni din afara politicii partizane, pentru a conduce Italia prin furtună.
Numirea lui Draghi a fost un mesaj clar pentru partide că miza este prea mare pentru această politica: Italia trebuia să înceapă unele reforme cheie și să primească fondurile de redresare ale UE.
Miza era mare și pentru Europa, deoarece succesul sau eșecul Italiei în implementarea reformelor de redresare ar putea determina viitorul solidarității financiare la nivelul întregului bloc. Joi, „Super Mario” a demisionat.
În discursul rostit săptămâna trecută în fața Senatului italian, în urma crizei declanșate de Mișcarea 5 Stele, Draghi i-a acuzat pe unii membri ai coaliției sale transpartinice că au încercat să-l submineze, cerând tuturor facțiunilor politice să se angajeze din nou să lucreze împreună.
Dar, în condițiile în care partidele de extremă dreapta și de dreapta și-au văzut poziția colectivă în sondaje apropiindu-se de 50%, era doar o chestiune de timp până când acestea – sau Mișcarea 5 Stele, ale cărei intenții nu au fost clare – vor trage în cele din urmă ștecherul. Oportunitatea a fost pur și simplu prea bună pentru a o rata.
Când Draghi a fost numit în funcție, politologul Adam Tooze a scris că democrațiilor le poate fi greu să trăiască fără tehnocrați, dar aceștia nu le vor salva – și, cu siguranță, nu vor salva Italia.
Draghi lasă în urmă multe lucruri neterminate, pe care guvernul său de coaliție nu a putut, sau nu a vrut, să le îndeplinească. Reforma sistemului fiscal, a legislației în materie de concurență și a sistemului judiciar, precum și introducerea unui salariu minim și protecția gospodăriilor cu venituri mici sunt chestiuni de care va trebui să se ocupe următorul guvern – probabil de extremă dreapta.
Există o lecție de tras aici pe termen mai lung, și anume că Italia trebuie să fie mai puțin “anormală”. Trebuie să dezvolte o cultură politică nouă, mai înțeleaptă, care să urmărească să își stabilizeze guvernările – și nu să găsească scuze pentru oportunitățile ratate și pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile.
