30 de ani de summit-uri privind clima. Cu ce rezultate? Greta Thunberg n-a răcit planeta

Din summit în summit, promisiunile se adună, importante sume de bani sunt cheltuite la aceste evenimente internaționale, dar gradele Celsius continuă să crească la nivel global.

Au trecut 30 de ani de când Summitul de la Rio a recunoscut oficial că schimbările climatice sunt legate de activitatea umană și, în consecință, a acordat țărilor industrializate responsabilitatea de a lupta împotriva acestora.

Greta Thunberg n-a răcit planeta

Ratificat de 197 de părți (196 de state și Uniunea Europeană), summitul a dus la înființarea unor „Conferințe ale părților” (COP) periodice, în cadrul cărora semnatarii se reunesc anual pentru a lua măsuri de reducere a încălzirii globale.

După 30 de ani, în condițiile în care criza climatică este aproape de punctul ireversibil, care au fost punctele forte și punctele slabe ale COP-urilor succesive? În general, doar vorbe frumoase și apariția unor activiști precum Greta Thunberg.

1995: Berlin

Capitala germană găzduiește prima Conferință a părților și stabilește formatul pentru viitoarele COP. Aceasta își propune să reducă emisiile de gaze cu efect de seră prin stabilirea unor obiective cuantificate pentru fiecare țară și regiune a părților care au ratificat Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC).

1997: Kyoto

COP3, care a avut loc în Japonia, a reprezentat un punct de cotitură major în lupta împotriva încălzirii globale: pentru prima dată, a fost instituit un tratat cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic,

Protocolul de la Kyoto, al cărui obiectiv principal a fost controlul emisiilor de CO2. Obiectivul este de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră în 55 de țări industrializate cu cel puțin 5% până în 2012, comparativ cu nivelurile din 1990. Țărilor în curs de dezvoltare li se permite să continue să își crească emisiile.

Dar Congresul SUA a refuzat în unanimitate să ratifice protocolul, argumentând că acesta ar încetini economia țării, care este unul dintre cei mai mari emițători din lume. Negocierile au continuat în anii următori, dar SUA au continuat să blocheze politic tratatul.

2004: Buenos Aires

Rusia iese la rampă pentru a salva Protocolul de la Kyoto, oferindu-se să îl semneze în schimbul acceptării calității sale de membru al Organizației Mondiale a Comerțului.

Acesta permite astfel intrarea în vigoare a protocolului, deși Statele Unite se opun în continuare acestuia. Dar opoziția din partea SUA și a Chinei, care și-au mărit producția de carbon în anii 2000, a limitat impactul protocolului: chiar dacă majoritatea statelor semnatare își respectau angajamentele, acesta a avut un efect redus asupra emisiilor globale. China este în prezent cel mai mare emițător de gaze cu efect de seră din lume.

2006: Bali

Organizația Națiunilor Unite și-a dat seama că Protocolul de la Kyoto este în mare măsură insuficient și că trebuie să găsească un nou plan.

Negocierile pentru a atrage toate țările la bord sunt tensionate, fiind marcate de refuzul persistent al Statelor Unite, conduse de George W. Bush, de a accepta.

În timp ce discuțiile continuă cu mult după termenul limită de vineri, iar SUA solicită un angajament mai mare din partea țărilor în curs de dezvoltare, Kevin Conrad, unul dintre delegații care reprezintă Papua Noua Guinee, replică: „Vă cerem să ne conduceți, căutăm să ne conduceți, dar dacă, din anumite motive, nu sunteți pregătiți să conduceți, atunci lăsați-ne pe noi să conducem. Vă rugăm să ne lăsați câmp liber”.

Ca răspuns, delegația americană a acceptat în cele din urmă să semneze Foaia de parcurs de la Bali care vizează semnarea unui acord privind emisiile până la sfârșitul anului 2009.

2009: Copenhaga

COP15 de la Copenhaga, Danemarca, a fost purtătoare de mari speranțe, iar eșecul său a fost cu atât mai izbitor. Deși se presupunea că va fi o ocazie de a negocia un nou acord care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto, cu câteva luni înainte de summit, oficialii danezi au încercat să atenueze așteptările, spunând că va ieși doar o „declarație politică”. Chiar și această slabă ambiție a fost subminată, scrie Slate.

China și SUA au refuzat încă o dată să semneze un acord obligatoriu de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Singurul acord la care s-a ajuns, fără termene limită și obiective cantitative, a fost dorința de a limita încălzirea globală la 2°C peste nivelurile preindustriale, „cât mai curând posibil”.

2010: Cancún

După 12 zile de negocieri furtunoase, COP16 a reușit să salveze ceea ce mai rămăsese din legitimitatea COP după ani de patinaj. Planurile de acțiune au fost revizuite, după cum a rezumat la vremea respectivă ambasadorul francez pentru climă, Brice Lalonde: „Lupta împotriva schimbărilor climatice nu se decide la ONU: ea se decide pe teren, în fiecare țară, sub impulsul societății civile; Națiunile Unite nu pot decât să sprijine toate aceste politici”.

În loc să impună rezoluții comune controversate, fiecare țară va notifica, prin urmare, ceea ce este pregătită să facă. Ținta de 2°C rămâne în discuție, iar summitul marchează crearea unui Comitet pentru adaptarea la schimbările climatice pentru a ajuta țările cele mai sărace.

2011: Durban

Poziția ONU, incapabilă să impună un tratat obligatoriu din punct de vedere juridic pentru combaterea încălzirii globale, rămâne fragilă. Cu toate acestea, foaia de parcurs prezentată de Connie Hedegaard, comisarul european pentru acțiune climatică, reprezintă un pas înainte spre viitorul acord de la Paris.

Cu un an înainte de expirarea primei perioade de angajament a Protocolului de la Kyoto, UE, care se confruntă cu reticența Chinei și a Indiei, a reunit o coaliție de țări dezvoltate și în curs de dezvoltare și a obținut în cele din urmă declarații comune de intenție: Protocolul de la Kyoto va fi prelungit, va fi creat un „fond verde” pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să facă față încălzirii globale și o procedură de negociere, Platforma de la Durban, va trebui să elaboreze un angajament juridic care să se aplice tuturor statelor semnatare.

2015: Paris

COP21 marchează un moment istoric, odată cu adoptarea Acordului de la Paris, care inaugurează pentru prima dată un tratat internațional cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, având ca obiectiv limitarea încălzirii globale la mai puțin de 2°C, de preferință 1,5°C, peste nivelurile preindustriale. A fost reafirmat, de asemenea, angajamentul de 100 de miliarde de dolari luat față de țările sărace la COP de la Copenhaga.

Cu toate acestea, așa cum o parte a comunității științifice a subliniat deja la momentul respectiv, angajamentele luate sunt încă insuficiente pentru a atinge obiectivele de temperatură stabilite.

2021: Glasgow

În timp ce angajamentele asumate în Acordul de la Paris sunt insuficiente, obiectivul COP26, amânat cu un an din cauza pandemiei Covid-19, este de a stabili reguli mai stricte pentru a menține încălzirea sub 2°C.

Țările semnatare recunosc urgența schimbărilor climatice și necesitatea de a accelera lupta „în acest deceniu critic”, inclusiv prin eliminarea treptată a cărbunelui și încetarea subvențiilor pentru combustibilii fosili, precum și stoparea defrișărilor până în 2030.

Încă o dată, se reînnoiește asigurarea sprijinului financiar pentru acțiuni climatice pentru țările în curs de dezvoltare, întrucât cele 100 de miliarde de dolari promise nu au fost încă livrate.

La finalul summitului scoțian, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a deplâns progresul încă prea timid al acestor conferințe: „Textele aprobate sunt un compromis. Acestea reflectă interesele, situațiile, contradicțiile și gradul de voință politică din lumea de astăzi. Acestea marchează pași importanți, dar, din păcate, voința politică colectivă nu a fost suficientă pentru a depăși unele contradicții profunde”

2022: Sharm el-Sheikh

Următoarea Conferință a părților este așteptată să aibă loc în Egipt. Pe fondul războiului din Ucraina și al creșterii prețurilor la energie și alimente, securitatea energetică va fi în centrul discuțiilor și, mai ales, al tensiunilor diplomatice.

Fără o revizuire radicală a modelului energetic, pașii mărunți făcuți la COP după COP nu vor fi suficienți pentru a combate încălzirea globală, ale cărei efecte dezastruoase se așteaptă să apară mult mai devreme decât se preconizează.