AcasăSPORTPovetile lui Mitran. Poveste fara sfarsit

Povetile lui Mitran. Poveste fara sfarsit

Rapid 1923. Una dintre primele fotografii cu gruparea giulesteana

Povestea reala incepe in ziua de 25 iunie 1923, cand tricourile albe ale rapidistilor au devenit visinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor.

Rapid 1923. Una dintre primele fotografii cu gruparea giulesteana

Stiu povestile toate si cred ca le stiu multi, de aceea n-am sa insist cu „glasul rotilor de tren”, vorba lui Ioan Chirila. Lucratorii de la Atelierele Grivita si jucatorii unei echipe, Excelsior, care era deja in cartier, au pus bazele „Asociatiei Culturale si Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci presedinte si cu strungarul Grigore Grigoriu capitan de echipa si pentru ca jucase pe la Venus… in casa lui Grigoriu se confectionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Stiu toate astea, si cele 6 Cupe ale Romaniei luate consecutiv pana la razboi, finala Cupei Europei Centrale, ramasa nedisputata, titlul din ’42, neacordat, adica Trofeul Basarabia… Stiu, de la nea Vanea si de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionica Bogdan, Baratky, minunea blonda…

Ce vreau eu sa spun e cum am inteles ce inseamna Rapid. Care nu era doar atat. La inceputul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacara ca era a doua echipa de suflet a lui Adrian Paunescu, deci si a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o incantare: s-o auzi terfelindu-i pe securisti si pe militieni, si acolo, la tribuna a doua, dar si in Cenaclu, la Polivalenta, era ceva! Si nu numai. La Teatrul Bulandra, la Gradina Icoanei, Florian Pittis tineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, in special a celor 4 Beatles si niciodata nu aparea in fata publicului fara puloverul visiniu cu litera „R” in piept. Iar incheierea era invariabila: „Nu mai plange, fata draga, pan’ la vara nu murim!… Tot ce va doriti si Rapidul in A!”

Aici era Rapidul. Aici si in sufletul geamgiului Mincea, miticul sef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, stiam ce faceau baietii lui in deplasari, aventuri epice care merita o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploiesti, in 1967, anul nasterii mele si al titlului lor, dar mai ales ma incanta felul in care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei si intotdeauna si oriunde in Bucuresti. „Intre Stiinta si Rapid / Legatura de granit!” sau „Rapid Bucuresti / Frate cu Craiova esti!” rasunau in Stefan cel Mare cand Maxima se batea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 si mai tarziu… Era Rapid, veneau in ajutor rapidistii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la esec, explozia din momentele crunte anti-sistem, misto-ul fin, „Dati-ni-l pe Valentin / Si vi-l dam pe Damaschin!”… Pana la urma Damaschin a ajuns la Dinamo si nu la Steaua, in schimbul fiului lui Ceausescu, dar in Giulesti te simteai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat infioratoarea cursa spre Gheata de Aur a lui Camataru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Sa ne dai si golul doi!”… „Toni Polster, unde esti? / Sa vezi circul din Giulesti!”…

…Dupa Revolutie n-au mai fost asa. Dar bannerul pe care l-am vazut atunci, in ’77, e acelasi, e acolo, e intotdeauna langa ei si pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fara sfarsit!” Ceea ce era de demonstrat. Ma gandesc uneori ca, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.

author avatar
Marius Mitran
1.563 afisari
Zenville

Ultimele știri

proger