M-am nascut cu el in casa. Nu pot sa leg, cronologic, amintirile care-l cuprind pe cel mai mare fotbalist al Craiovei. Dintotdeauna a fost langa noi, ca un prieten sacru al familiei si, sigur, radioul a fost cel care l-a imprimat, pentru noi si pentru multi, drept omul care e echivalentul Universitatii, propria lui si propria noastra echipa.
Nu l-am vazut jucand, cel putin nu-mi amintesc alte meciuri, decat de trei ori: in finala Cupei Romaniei din ’75, cand a si marcat, dar pierduta, pe „23 August”, in prelungiri, cu Rapid, apoi intr-un meci cu CSU Galati, tot in Cupa, cu Dinamo, la Bucuresti, meci pierdut, si cam atat. Ba parca si pe Central, cu Jiul, dar din acel meci, prin’75-’76, mi-i aduc aminte mai ales pe Berneanu si Deselnicu. Apropo de Deselnicu. Cu el a plecat, in 1977, la FCM Galati, in Divizia B, si au reusit sa promoveze imediat. „M-am pupat cu Nelu mai mult decat cu nevasta-mea, la cate goluri a dat!” Deselnicu, finul sau, era sincer. Oblemenco a fost de 4 ori golgeter al Romaniei si mult timp lider absolut al marcatorilor. La Galati, zicea Petre Deselnicu, au jucat odata pe un teren numai praf si Oble a marcat cu un „tun” de la 30 de metri, ridicand tot colbul de pe maidanul caruia i se zicea stadion. „Vere, m-am dus sa-l pup si nu-l vedeam de praf… Cand l-am gasit, i-am zis hai, Nasule, acasa, la Craiova, sa te pup pe lumina!”. Craiova, care n-a existat pana la Oblemenco, a devenit gratie lui campioana Romaniei. Cu el, Fiorentina lui De Sisti a fost eliminata, cu el Stiinta a devenit Academie de Fotbal. S-a intors ca antrenor, dupa cele 170 de goluri marcate pentru U, si a luat eventul Cupa si titlu in 1981.
Apoi a fost gonit din oras, pentru ca era prea bun, prea bland, prea om. Unii spuneau ca era prea moale, ca era cu sange basarabean, Oblemencov, familie refugiata la Corabia, in sudul Olteniei, dupa razboi. Acolo s-a nascut, in 13 mai 1945, zi mare pentru Craiova. A murit in ziua in care fiul meu, Adrian implinea doi anisori, in septembrie 1996, la Agadir, in Maroc, unde antrena, gonit de un oras nepasator, fara sentimente si fara memorie. Un ziarist local, un sinistru, scrisese despre el ca bea tuica, stia el, cu halba. N-a raspuns. Ca intotdeauna, a luat viata pe propria raspundere. Pana in ultima zi, la ultimul meci, cand, in ultimul minut, echipa sa, Hassania, a fost egalata. S-a ridicat de pe banca si apoi brusc s-a prabusit. Infarct. Alexandru Moldovan, antrenorul adversarei, a fugit spre el. Nu l-a mai vazut, nu l-a mai auzit. A soptit „Craiova…” si incet, peste malul Atlanticului, a inceput sa se auda, de undeva, vocea lui Sebi Domozina „Gooool, O-ble-men-co!…”, iar, prin ceata sfantul Petre Deselnicu a intins mana, sa-l stranga la piept si sa-l sarute. Avea 51 de ani.