In vara lui ’82 am vazut cea mai frumoasa echipa de fotbal a tuturor timpurilor si a tuturor amintirilor.
E o echipa care n-a castigat nimic niciodata. E Brazilia lui Tele Santana, cea de la Cupa Mondiala din Spania. E 5 iulie 1982. Implinesc 15 ani si il astept pe tata sa vina acasa, ca sa incercam impreuna sa gasim o pozitie cat mai buna antenei de bulgari. Incepe in cateva minute Italia, simpatia mamei, cu Brazilia, a mea si a tatalui. Antena ruginita, grea, masiva, se misca totusi usor. Pacat ca nu ploua la Otopeni si mai e si zi, e soare. Noaptea, bulgarii se prind mai bine, ai nostri, neavand program, nu mai bruiaza. Daca mai si ploua, se vad „sticla”. Acum nu e cazul. Crainica, frumoasa rau, da legatura la Barcelona, pe „Sarria”. Asta intelegem, bulgaroaica zambeste larg. Sunt in fotoliu, singurul pe care-l avem. E unul „pat”, se poate intinde si uneori eu dorm in el. Acum sunt cu genunchii stransi la gura, mama imi da tort, e totusi ziua mea, vorbim despre treapta, abia am dat-o, la Liceul Lazar, nu avem inca rezultatele, la romana am facut bine, mi-a cazut „Dobrogea! Dobrogea!” de Geo Bogza. Sau „Mari sub pustiuri” de D.R. Popescu? (Nu mai tin minte.) Tata e si el ingrijorat pentru intarzierea afisarii rezultatelor. Oare am luat? In fine, incepe. E faza a doua a grupelor, castigatoarele merg in semifinale. Grupa de foc e Italia, Brazilia si detinatoarea titlului, Argentina lui Maradona. Campioana insa e iesita deja din joc, a pierdut cu Italia, 1-2, dar si cu Brazilia, 1-3. Deci Brazilia are nevoie doar de un egal ca sa castige grupa, Italia – de victorie. Si incepe. Dupa 5 minute, Italia e in delir: Conti tine mingea si slalomeaza, lung, printre adversari, il vede liber pe stanga pe Cabrini si centrarea acestuia, o parabola, e reluata fulgerator de Rossi in gol. Soc! Tata e insa, contrar obiceiului, optimist. De ce n-ar fi? Brazilia danseaza pe teren, nu joaca. In grupe o condusese si URSS-ul, pana in minutul 75, cand Socrates si apoi Eder, in 88, au intors. Asa ca Brazilia lui Santana danseaza. In sapte minute egaleaza, combinatie neverosimila Zico – Socrates si „doctorul” il executa pe Zoff. Si Brazilia ataca, ataca, ataca. Cerezo insa scoate in centru, cum nu se face, o pasa din lateral. Oscar nu e atent si Rossi, tinut in teren inexplicabil pana la acest meci, isi revine: 2-1! Si Brazilia ataca. Grandios, invaluitor, superb. Junior, Falcao, dr.Socrates, Zico, zis si „Pelé alb”, Eder arunca tribunele in aer. Dar rateaza si minutele trec. Italia lui Bearzot rezista tot mai greu, Bergomi, Scirea, Cabrini, Tardelli se strang in jurul lui Zoff. La 40 de ani, „il capitano” e nauc intre buturi. Tata expira greu. Cat vor rezista? E aproape minutul 70 cand Falcao egaleaza 2-2. Nu cred pana nu vad. Si ce vad? Ca Tele Santana, disperat, nu-si poate opri baietii sa atace. De ce? De ceee? Corner si acelasi Rossi deviaza sutul lui Tardelli: e 3-2 si mai e un sfert de ora. Tele Santana, creatorul celei mai bune si frumoase echipe din istorie, se ridica de pe banca. Si Zico ataca, doctorul Socrates ataca, Eder trazneste, dar totul e pierdut… Gata. Plang si fug in bucatarie. Mama nu intelege. Nu eram si eu cu Italia? Cine a batut?!
…Au trecut aproape 30 de ani. Ai mei nu mai sunt. Am vazut turnee finale de la fata locului, am citit ancheta revistei World Soccer din 2010 si am vazut ca echipa tuturor timpurilor e Milan-ul lui Sacchi. Pentru mine insa nici Barcelona de azi, poate cea de maine, nu e ca Brazilia celor 15 ani ai mei, de atunci. Nici Santana nu mai e. A murit in 2006, la 75 de ani, cu un picior amputat. Dati „Brasil 1982” pe Google! Veti vedea, in doar 5 minute, „one of the all time great games of World Cup history”. Era ziua mea, 5 iulie 1982 si asteptam rezulatele la treapta.
