Cea mai puternica emotie din toti anii Maximei e una care traverseaza timpul si vine nu de pe un stadion in care sa ma aflu la vreun meci al Craiovei, ci din fata televizorului nostru Diamant.
E 29 septembrie 1982. E abia primul tur din acea serie care avea s-o duca pe Craiova, in primavara anului urmator, la cateva minute de finala Cupei UEFA. E seara si e pauza la Florenta, acolo unde Craiova trebuie sa reziste in fata Fiorentinei, fara sa ia gol, inca o repriza. E 0-1 si suntem calificati la scorul asta (in tur fusese 3-1 pentru olteni), dar vocea lui Cristian Topescu, care da legatura acasa, e prea grava ca sa sper. Se aude bizar, ca printr-un tub, invaluita de celelalte voci, zeci de mii, care urla: „Viola! Viola! Viola!” Topescu incheie: „Sa speram ca Universitatea va rezista in fata acestui infern pe care marturisesc ca nu l-am mai vazut sau trait nicaieri in viata mea, pe niciun stadion. Legatura acasa, revenim dupa pauza…” Dupa publicitate, doua-trei minute, Cristiana Bota, crainica blonda, zambeste larg si anunta: „Pana la reluarea partidei de la Florenta, dintre Fiorentina si Universitatea Craiova, va lasam in compania orchestrei conduse de James Last”.
Inapoi la meci, cu o stare ciudata de eliberare de carcei, de nervi si de lacrimi tinute in rezerva. Muzica lui James Last ma facuse bine. Il aud pe Cristian Topescu revenind, ii vad pe Lung – acela a fost meciul vietii lui! – plutind peste toti, pe Camataru, cu jambierele lasate, tarandu-l efectiv pe Passarella dupa el, pe Balaci distrandu-se cu Antognoni… Rezistam. Cand se termina, Topescu multumeste Craiovei si aminteste ca tribuna florentina a tacut, in sfarsit. „Aici Florenta, legatura acasa, noapte buna!”. Tata e bucuros, zambeste si nu stie sa-si exprime toata gloria de oltean invingator. Mama zice ca nu crede. Cum, chiar au rezistat, cum ziceai tu? Vezi, mama, pai veeezi?! …
… Eu am rezistat. Dupa 30 de ani, inca nu stiu ce a cantat, in acea pauza, orchestra James Last: tema din „Vanatoare tragica”, o drama scrisa de Michelangelo Antonioni, ori cea din „Roma, orele 11”? Dupa ani si ani, ma uit si vad ca, asta-i culmea, regizorul e acelasi, Giuseppe De Santis. Primul e din ’47, al doilea din ’52. Cred totusi ca e „Vanatoare tragica”, pentru ca e una din putinele pelicule ale vremii care are mentionata si muzica: compozitor Giuseppe Rosati. Si acum, cand stiu tot ce s-a intamplat si avea sa se intample, cred ca nu ma-nsel. Parca asa a spus. Apoi am mancat. Mai aveam o ora pana la miezul noptii. Cand am adormit, Topescu striga la Balaci sa paseze, mama zambea, inchizand ochii pe jumatate, ca intotdeauna, tata dadea sa ma pupe, iar orchestra aluia, James Last, a cantat pana dimineata!
Mitranele ti-a fost dor. Crezi ca te putem uita. ai inceput sa transform un colt de pagina, metaforic vorbind, in realitate este de … scris de un acelasi … geniu gerontofil care ne miram, toti acei ce citim presa pe net, cum reusesti sa treci prin fata semenilor tai gazetarii jurnastii si de alte nationalitati cu aceste defazari in timp si spatiu: <> Ti s-a recomandat sa-ti faci un blog unde sa-ti povestesti amintirile petrecute alaturi de familie – gen cumparat de carti, mancat, baut cafea etc. Nu cred ca intereseaza pe cineva cum ti-ai petrecut tu copilaria prin Cismigiu si la liceu, intr-o tableta de sport. Pana acum te-am simpatizat cu un pamflet, ca si acum. Observam ca degeaba incercam sa te aducem pe calea cea buna, degeaba tragem semnale de alarma sa te intorci la cratita si gamale in armata, nu sa … aberezi la timpul trect.
Multumiri marius mitran ptr remember