Mama era eleva la Liceul Sanitar, undeva pe strada Pitar Mos, aproape de Gradina Icoanei.
Avea 17 ani, impliniti in ianuarie si un tata in inchisoare, arestat de partidul comunist, la doar cativa ani dupa ce scapase intreg din batalia de la Stalingrad. Suntem in vara anului 1953, cand pe adresa Liceului Sanitar vine o chemare din partea Uniunii Tineretului Muncitoresc ca un numar de elevi din grupul celor care vor defila pe noul stadion „23 August”, la inaugurare. Pentru o astfel de defilare, obligatorie in ziua inaugurarii noului stadion, erau recrutati si elevii mai aratosi din cateva licee de elita. Maica-mea se pregatea sa devina asistenta medicala si, cu un tata in puscarie, traia intr-o saracie curata. Mi-a spus, dupa 30 de ani de la acea zi, ca era fericita ca a fost aleasa sa intre pe gazonul unei grozavii, cum probabil i se parea un stadion cu 80.000 de suflete in tribune. Avea un suras seducator cand povestea asta si in ochi i se citea un soi de revansa asupra vietii: fusese, candva, tanara! Era si cand imi spunea ce s-a intamplat, putin inainte de a implini 50 de ani. Eu aveam insa varsta ei de atunci si, la 17 ani, percepeam altfel istoriile si emotiile marelui stadion. Abia fusesem la finala Cupei din ’83, cand Craiova invinsese Poli Timisoara cu 2-1 si n-am fost atent la un amanunt. Un amanunt care, dupa disparitia ei, foarte rapida de la momentul acelui dialog, mi s-a intiparit in minte. Spunea ca la acea defilare purtase o esarfa in culorile drapelului Venezuelei. Si ce, veti spune, ce e de pastrat aici? Pai, e. Una, ca ziua nationala a Venezuelei e 5 iulie, zi in care m-am nascut, la 14 ani distanta de la acea defilare. Si doi la mana, am gasit imaginile cu ea de atunci, din iulie 1953, acum, la prima emisiune „Replay” din toamna. In 5 septembrie 2011, cu o zi inainte de inaugurarea Arenei Nationale, am pregatit o editie a „Replay”-ului despre cei 54 de ani de existenta ai fostului „23 August”. Intr-un jurnal al vremii, din arhiva TVR, am vazut grupul de fete zambind, in cateva frame-uri, spre obiectivul camerei de filmat, agitand vesele niste esarfe. Inainte – inapoi. Inainte – inapoi. Stop! E acolo, clipind, razand, traind. Sau poate mi se pare mie, napadit de amintiri, de disperare ori de nenoroc. Cine stie? Cert e ca, atunci, organizarea acelui Festival pusese tara pe butuci. Nu doar mama se invartea intr-o saracie lucie, ci toata lumea. Toata lumea, mai putin elita Partidului Muncitoresc Roman, din care facea parte si un mare bou, Miron Constantinescu, sef al Comitetului de Stat al Planificarii. Era un spion NKVD, de fapt, fiul nelegitim al unui savant autentic, Murgoci, si al unei profesoare din Arad, nascut la Odessa in 1917. Lavinia Betea, scriitoare care s-a aplecat cu mare atentie asupra epocii respective spune intr-o carte de convorbiri cu Alexandru Barladeanu ca M.C. era „aghiotantul Anei Pauker – ministru de Externe dupa razboi, de profesie croitoreasa, in realitate o prostituata ordinara, recrutata de NKVD si parasutata in Romania. Miron Constantinescu a ordonat ridicarea stadionului in doar 5 luni, din februarie ’53 pana in iulie. Mii de oameni au muncit in conditii infernale, voluntari, militari, brigadieri. Tovarasul Gheorghiu Dej era tinut la curent cu lucrarile de un Miron Constantinescu turbat, care-si pusese acolo toata energia, intrucat unul dintre fii ii murise intr-o excursie in munti, altul dupa o operatie de apendicita, iar nevasta-sa fusese omorata cu satarul de fiica-sa, care ajunsese apoi la ospiciu.
Dar nu doar fetele sarace, de la Liceul Sanitar, s-au bucurat de stadion in acel an. In 25 octombrie 1953, echipa nationala juca primul ei meci acolo. 90.000 de oameni au vazut cum Cehoslovacia ne batea, luandu-ne calificarea la C.M. din Elvetia, din ’54. A fost meciul lui Birtasu, portarul dinamovist incasand un gol de la Safranek, de la 40 de metri… Gica Popescu era antrenorul lui Androvits, Apolzan, Szökö, Onisie, Bacut I, Nicusor, Petschowski, Calinoiu, Ene I, Serfözö, Suru. Stadionul era insa misto.
