Aprilie 1987. Astept, in statia de autobuz din dreptul Primariei Otopeni, autobuzul 149 care merge la Casa Scanteii. De acolo iau tramvaiul pana in Ghencea, unde se joaca Romania – Spania. Era tramvaiul 41si atunci? Nu mai stiu. Era un tramvai. Era 29 aprilie. Stiu, pentru ca m-am uitat aseara intr-un „Sportul”.
Aprilie 2007. Astept (e o stare de-a mea data, ma gandesc, de ursitoare) in sala de sedinte a clubului, la Arad. In oras e un aer electric, S.U.R. (Speza Ultra Rossa, galeria) se pregateste de UTA- Poli Timisoara. Vin Marcel Coras, egalul Angliei, pe Wembley, in septembrie ’85, directorul sportiv si, ceva mai tarziu, cu o cafea in mana, Marius Lacatus si secundul sau, Nelu Naghi. Vorbim despre meciul cu Poli, mai aprindem o tigara, doamna Monti mai aduce si un sandvis, acolo, Nasu’ mai zice una, radem, Marcel isi aminteste de partida cu Anglia.
„Cati ani sunt de atunci? 22!”, raspund eu la o intrebare. Ne asteptam la un meci dur cu Poli, fumam, Marius e ganditor, eu il provoc. „Si sunt fix 20 de ani de la meciul cu Spania, tot aprilie era!” Merge. Laca trage un fum si intoarce timpul. „Uite, asa am mancat doua saptamani dupa meciul ala… Cu paiul, sorbeam friptura, nu alta… cum e cafeaua doamnei Monti… Sau a facut-o Daniela?” Daniela e secretara. Uneori, ea face cafelele. Dimineata aia nu. „Marius, zic, picasem la facultate cu un an in urma si tin minte ca eram cu gandul la examenul de admitere, mai erau vreo doua luni… Da’ nu uit ca tu ai scos pe targa doi de-ai lor, nu invers!” „Am scos. Dar cine stie, la noi in presa, ca am terminat meciul cu fisura de maxilar si comotie cerebrala? Abia incepuse si Goicoechea m-a si lovit… Dar m-am tinut de capul lor! Ce echipa aveau! Dar si noi, cu Lung in poarta, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Ungureanu, care a dat si gol atunci, Mateut, si el a dat gol, Bölöni, Klein, Hagi si Piturca. Piti a deschis scorul, in 7 minute le-am dat 3! 3-0 am avut la pauza! Dar Goicoechea m-a lovit crunt atunci… S-a razbunat, cred, avusesem o intrare dura la Camacho si ala era liderul lor. Juca fundas stanga de-o viata, la Real si la nationala. Si Lucescu il avusese adversar cu vreo 10 ani inainte…”
Incerc sa lipesc amintirile mele, cele ramase in statia de tramvai, cu privirea lui Marius Lacatus. Stiu ca Negrila si Balint au mai jucat atunci, Bölöni era la meciul 99 in nationala. La spanioli erau Zubizarreta, Sanchis, Andrinua, Goicoechea, Camacho, Victor, Gallego, pe care-l stiam din ’84, cand Craiova eliminase pe Betis, Michel, Caldere, Eloy, Butragueno. Caldere a marcat dupa pauza, era unul cu mustata blonda, a tras sub bara. Goicoechea, care-i rupsese intr-un Athletic Bilbao – Barcelona piciorul lui Maradona, a iesit pe targa, mai inainte Marius ii „platise” si lui Camacho, inlocuit dupa doar 20 de minute cu Joaquin… Jucam pentru Euro ’88. Atunci, la Arad, am aflat adevarul. Laca fusese atacat de cei doi inca din start si, desi n-a jucat o luna dupa meci si a mancat cu paiul, a stat in teren pana la sfarsit, cu maxilarul praf si comotie… Tacem. Laca si Marcel ies, raman cu Nasu’. Nea Nelu Naghi da din cap. „Asta a fost Marius!”
29 aprilie 1987. Sunt in „149” spre Otopeni. Acasa sunt si taica-meu si maica-mea. A fost ultimul meci dupa care, acasa, m-au asteptat amandoi. Probabil de aceea si povestea asta. Dupa 24 de ani, ti-o amintesti altfel.
