Anuntul sfarsitului pentru Universitatea a fost publicat in ziua de 20 iulie 2011. A fost ziua in care cel mai mare suporter al ei si singurul care a iubit-o genial, Adrian Paunescu, ar fi implinit 68 de ani. Era ziua lui, asadar, cand a fost noaptea ei. Era insa si ziua de nume a celui mai mare fotbalist al Craiovei, Ilie Balaci.
Nu stiu de ce fac aceste legaturi, poate pentru ca am crezut intotdeauna ca Stiinta nu e o echipa de fotbal, ci, aproape mistic, o punte a Olteniei spre lumea de dincolo de granitele ei. Craiova a pierdut insa batalia cu lumea, cu timpul, cu puntile rupte, prabusind sperante si amintiri in aceeasi masura. Nu cred ca s-a terminat, nu intru in panica, nu arat spre vinovat, cred ca e de ajuns atat, sa tin minte. Primul triumf al Craiovei pe care l-am trait. E duminica, 3 iulie 1977. Maica-mea imi calca o camasa, pe scandura de lemn acoperita cu un pled si pusa ca o punte pe spatarul cate unui scaun. Din cand in cand stropeste fierul cu apa dintr-un pahar. Cum e camasa? Galbena, parca. Sau albastra. Incinsa, oricum, de abur si apasare. Taica-meu are rabdare si n-are. Meciul e la cinci si un sfert. Pe Republicii. E finala Cupei Romaniei, a doua din istoria echipei. Craiova are 15.000 de fani in tribune, Steaua tot pe acolo. Craiova n-are antrenor, Teasca a fost zburat de Balaci si Beldeanu, pe care „micul Napoleon” incercase el primul, Dumnezeu sa-l ierte, sa-i scoata din lot, jucand teatru total la rectoratul Universitatii, la stadion cu suporterii si chiar in English Park, cu valizele plecarii in mana. Povestea aveam s-o aflu 33 de ani mai tarziu, in Kuweit, chiar de la Ilie Balaci. Ilie si deschide scorul, imediat dupa pauza si dupa ce, in minutul 8, Vigu trage in transversala un penalty. Cartu face 2-0, apoi Sames, Dumnezeu sa-l odihneasca, e eliminat, iar Stefanescu, venit chiar in locul sau la Craiova, rateaza si el un „11 metri” la 2-1, marcase si Florin Marin. E ultimul minut insa, tata are lacrimi in ochi, Ilie al lui, din Bistretul lui, ridica, peste zulufii blonzi, Cupa, apoi ea trece pe rand pe la Boldici, Berneanu, Tilihoi, Stefanescu, Purima, Donose, Beldeanu, Crisan, Cartu, Marcu, Negrila si Camataru, un urias de 19 ani, intrat la pauza. Dincolo, la medalii, sunt Moraru, Anghelini, Sames, Florin Marin, Vigu, Ion Ion, Dumitru, Aelenei, Iordanescu, Troi, Zahiu, Nastase, Zamfir. Nu mai e 3 iulie 1977. E 28 iulie 2011, ora 3 dimineata. Scriu si ma uit pe Antena 2, unde curg imagini cu filmul facut de mine si TVR Media despre Balaci, anul trecut. Ilie e in studio cu fiica, Lorena si nepotul, Hristu. E noapte, e tarziu, mi-e rau. E Noapte. Ilie zambeste. Si maine e o zi, nu-i asa? Inchei. Cum sa inchei? Mi-e rau. Dintre toti din poveste, Oblemenco si Deselnicu nu mai sunt. Stiu. De fapt de ultimul rand al povestii ma feresc sa-l scriu. Mama, tata, Paunescu si Craiova mai sunt. Dar doar in amintirea mea.
