N-as putea sa trec toate aceste povesti fara sa ma agat de momentul in care am descoperit prima carte despre ceea ce vazusem, cu tata de mana, pe stadioane. De fapt nu ma agat, pentru ca in amintire nu m-am desprins niciodata de impactul de atunci. Acum nu pot spune insa care a fost prima carte citita.
Ori „Perla neagra” de Alain Fontan, o superba biografie a lui Pelé, pe care tata mi-a dat-o cadou de ziua mea, prin ’77, intr-o perioada cand Edson Arantes do Nascimento inca mai juca, la Cosmos New York, ori „Fotbal la poalele Cordilierilor”, a lui Titi Teasca. Pe prima n-o mai am, victima a deselor schimbari de domiciliu, probabil, dar mi-o amintesc perfect. Avea o coperta verde, pe care era desenat un fotbalist negru care jongla cu o minge alba, uriasa, iar numele autorului era scris mic, in stanga, sus, cu negru. Cea de-a doua era cronica Mondialului din 1962, din Chile.
Din „Perla neagra” retin mai degraba o imensa tristete, legata de copilaria lui Pelé, saracia in care crescuse, inceputurile la Bauru, un satuc, primul penalty, ratat, si teama sfasietoare a pustiului de culoare ca va fi dat afara, banutii castigati de el si pusi in palma mamei… Era ceva din „Singur pe lume” de Hector Malot si poate de aceea mi-a placut mai mult, o carte fara ambitii stilistice, dar care vorbea prin eroii sai. Nu scria Teasca despre Santos-ul lui Pelé, ci despre uluitoarea accidentare din meciul Brazilia – Cehoslovacia, „Perla” facand o ruptura musculara dupa ce pendulase fantastic piciorul drept la un sut care traznise transversala. In locul lui a intrat un pusti, Amarildo, care avea sa fie eroul Braziliei, cu doua goluri la urmatorul meci, cu Spania, 2-1, dar si in finala cu Cehoslovacia
Tin minte apoi clinchetul vesel din silabele de 24 de karate – aur din nationala carioca: Zi-to, Va-va, Di-di, Za-ga-lo, A-ma-ril-do, dar mai ales povestile imbracate in ciocolata despre Didi, cel care inventase „foglia secca” – sutul care imita prin efect caderea „frunzei uscate” din copac, ori despre „Diavolul schiop” – Garrincha. Tata imi vorbise de zeci de ori despre „cea mai mare extrema a lumii” si-mi si arata, uneori, pasul inegal al „septarului”. De la Garrincha, a carui fenta draceasca arunca fundasul in directia opusa plecarii extremei, pentru ca Garrincha avea un picior mai scurt si aparatorul nu stia daca aplecarea din corp era generata de fenta ori de betesug, de la el asadar mi-a placut „numarul 7”, ceea ce jucam si eu, pe strada Zborului, in Otopeni ori in curtea scolii.
Povestea din Anzii Cordilieri e lunga, cu Spania lui Helenio Herrera, un argentinian care antrena si in Italia, pe Inter, cu Omar Sivori, argentinian si el, dar jucand pentru Italia, cu Anglia, cu Bobby Moore si Bobby Charlton, Ungaria cu legendarul portar Grosics si cu Albert. De altfel a fost un Mondial al portarilor celebri, de la brazilianul Gilmar, cel mai bun din intreaga istorie a sud-americanilor, la mexicanul Carbajal, la al patrulea din cele cinci turnee finale la care a jucat. Pozele cu ei, din carte, in alb-negru, erau superbe, in plina parada, mai ales cele cu Iasin, uriasul din poarta URSS.
Cat despre echipa nationala a noastra, cu Voinescu, Nunweiller III si IV, Parcalab ori Constantin „Profesorul”, ea n-a fost inscrisa in preliminariile pentru Chile, intrucat nu se calificase la precedentele din Suedia si Partidul Comunist, pe atunci, nici nu ierta, nici nu uita.
