Acum cateva ore, Steaua a terminat in genunchi, undeva in Cipru, o partida in care a egalat, cu greu si cu noroc, pe numita AEK Larnaca. Scriu si pe ecranul televizorului moderatorul intreaba, tatonand: „Domnule Becali, va ganditi sa schimbati antrenorul?” E trecut de miezul noptii si Gigi Becali nu are nicio ezitare: „Da, gata. Nu e nicio nenorocire, o sa ne despartim cu prietenie, asta e! Bine ca nu ne-a batut Larnaca!…”
Bine ca nu a batut Larnaca. Pe alt ecran, al telefonului, un mesaj: „Am inchis televizorul la 1-0. Mi-am pus DVD-ul cu Replay-ul de asta-primavara, de la aniversare. Mai ai cumva textul pe care l-ai scris atunci?” Il am. Il gasesc usor intre niste alte texte cu povesti. Pe ecranul mare, Gigi Becali ne spune ca Meme a gresit, dar ca il tine la Steaua, ca Meme nu mai are pe nimeni. Dar Steaua? Ea ce si pe cine mai are?
Iata textul. Ceausescu era la apogeu, la Cernobil se produsese catastrofa, iar la noi in tara incepuse sa se afle. Biletele la teatru in Bucuresti se gaseau greu, pentru ca spectacolele erau superbe. Asteptam mondialul din Mexic. La examenul de admitere in universitati, profesorii se pregateau de valul urias al „decreteilor”, concurenta era crancena.
Steaua eliminase pe Anderlecht Bruxelles si se calificase in finala CCE. Acolo unde nimeni nu-i dadea vreo sansa in meciul cu Barcelona de la Sevilla. Meciul il stiti. Il stim cu totii, pe de rost, de la comentariul fraza cu fraza al lui Teoharie Coca Cozma – „Suntem finalisti!” – „Apara Duckadaaam!” – „Lacatus trebuie sa inscrie! Lacatus va inscrie” – pana la intrarea in joc a antrenorului Iordanescu.
Asa a fost atunci si dincolo de astfel de amintiri putine se mai stiu. Timpul, secant al sentimentelor, a decantat multe din acele stari de spirit. Astazi, pasul greu al lui Duckadam, baletul chirurgical al lui Belodedici, care-i opera pe atacantii adversi fara suspin, nervul lui Bumbescu sau al lui Barbulescu sunt doar in apararea Stelei de atunci. Ca si ceilalti, de la Iovan si Majearu, de la Balint si Tudorel Stoica pana la Bölöni si Piturca. Doar Lacatus s-a incapatanat sa se lupte cu timpul, intorcandu-se pe niste pasi peste care a incercat sa rescrie povestea si uneori chiar a reusit. De aceea Steaua e in primul rand a lui.
E o certitudine ca au fost candva soldati si tineri. E o iluzie ca tot ce a fost va mai fi vreodata. De un sfert de veac traim toti in aceasta iluzie si stim ca fara ei n-am avea amintiri. Adica n-am avea nimic. Suntem singuri, uriasii s-au retras intre timp, nu mai sunt nici soldati si, vai, nici tineri. Uneori, cand prezentul doare, ni se pare ca am putea sa-i intoarcem, ca pot intineri. In fond, sunt tot ei. De fapt nu sunt, nu mai sunt. Este doar o iluzie si un sfert de secol de singuratate.