Era mascota Mundialului mexican si asa am aflat de Guadalajara, de Dumitrache, Mopsu’, de Dembrovschi, de Lupescu, Mocanu, Dinu, Dumitru ori Lucescu. Meciurile lor de acolo le-am vazut mult mai tarziu si atat de mult mi-au placut atmosfera Guadalajarei, Azteca, reclamele cu Cinzano ori Philips de pe marginea terenului, efortul lui Radu Nunweiller de a i se opune lui Pele ori al lui Satmareanu de a-i bloca pe Tostao ori pe Petras, golul lui Neagu cu Cehoslovacia, driblingul pus de toate posturile tv occidentale pe generic, reusit de Mopsu’ in fata campionilor lumii, Cooper si Bobby Moore, paradele lui Adamache…
Ochii lui taica-meu se intunecau insa, ani mai tarziu, dupa ce Juanito (caruia noi ii spuneam, nu stiu de ce, Gauchito!) fusese inlocuit la oglinda de un micut fanion al Stiintei, cand ii pomeneam de Dobrin. De ce n-a jucat Dobrin la Guadalajara, tata, daca era cel mai bun? Si taica-meu credea, ca mai toti cu care am discutat situatia de atunci, ca Gascanul fusese victima jucatorilor de la Dinamo, care-l „lucrasera” la antrenor intrucat ii curatase de bani la poker, desi tata credea ca mai degraba Securitatea, ca Militia, in fine, ce era mai rau… Ianuarie 2006. E o zi de luni, afara ninge infiorator, zapada tasneste spre farurile masinii, se inainteaza greu. Frana. Opresc undeva pe langa Liceul Spiru Haret, langa un bloc vechi, dar elegant. Angelo Niculescu, autorul primei calificari a Romaniei la Mondiale de dupa razboi, ma asteapta. Plecam spre TVR. Ninge parca mai tare. Studioul 8 scoate insa frigul din noi. Barbatul de 85 de ani clipeste des, pana se obisnuieste cu reflectoarele, inauntru e prea cald pentru „doua randuri”, totusi… Discutam multe intr-o ora si jumatate. Despre Carmen – unde a jucat – si Mociornita, patronul ei, despre Craiova – unde s-a nascut – si titlul luat cu ea in ’42, despre asediul Odessei, ca ofiter, in razboi, despre Dobrin… „Dar ce sa va mai spun? Am tot spus-o. Nu ati discutat cu ceilalti baieti, cu Mopsu’, cu Lita, cu Dinu?” „Ba da, dom’ profesor, dar…” „Le-am spus inaintea partidei cu Anglia, care era campioana lumii, ca trebuie sa fim 12, 13 pe teren… iar cu Gicu eram 10… pleca noaptea din hotel cu niste rezerve, se stiu ei, si imi raportau receptionerii cand venea… odata l-am trimis pe Stefan Covaci sa-l astepte in camera si Pisti a adormit in patul lui, dimineata Dobrin s-a bagat sub patura langa el… Si el si Rica sufereau de efort, i-am zis, ca juca la antrenamente doar pe partea cu umbra… nu vrei, Gica, o umbrela? Le-am zis: mai, baieti, aici sunt tigri! Noi trebuie sa fim lei! E Guadalajara, e Cupa Mondiala, toata tara va vrea lei! Nu uitati! Iar Gicu al meu n-a inteles ca acolo, in Grupa Mortii, erau, intr-adevar, tigri.”…
Regia ma anunta ca avem un telefon. Unul mai special. „Buna seara, dom’ profesor!” Vocea e obosita, dar inconfundabila. „Buna seara, Gicule!” Dupa 36 de ani, noptile mexicane se luminau in direct. „Asa e, dom’ profesor, acolo erau tigri! Daca as mai putea acum sa dau timpul…” „Nu se mai poate pentru niciunul dintre noi, cei de atunci, baiete!”… Nu se mai poate. Pentru multi dintre ei, timpul nici nu mai exista. Doar amintirea. Adamache, Dan Coe, Neagu, Mopsu’… peste cateva luni si Dobrin, avea sa plece si el. Legatura s-a inchis dupa minute bune. Ne decablam, coboram, luminile se sting in urma noastra, operatorii inchid camerele. Afara nu mai ninge. Drumul pana acasa e aproape numai tacere. Il conduc pana sus pe Profesor. „Noapte buna, baiete! Cum ti-am spus, acolo, atunci, au fost tigri. Daca as fi stiut insa ca aceea avea sa fie ultima sansa a lui Dobrin…”
