In noiembrie trecut l-am intalnit, dupa ceva ani, pe Radu Cosasu. N-am avut timp atunci sau poate mi-a fost teama, foarte probabil rusine, sa-i marturisesc ca articolul sau din „Informatia”, din alt noiembrie, 1985, a fost cel mai frumos, dureros si incantator text pe care l-am citit vreodata dupa un meci.
Radu Cosasu l-a scris la incheierea campaniei de calificare la Mundialul din Mexic 1986, ratata in urma infrangerii de acasa cu Irlanda de Nord. „Acel 0-1 dureros, nemeritat, nedrept” se numea articolul, desi, ciudat, el fusese publicat nu dupa meciul de pe „23 August” cu irlandezii, ci dupa victoria de la Izmir, cu Turcia, 3-1, in 13 noiembrie ’85. Am fost pe stadion atunci, in 16 octombrie 1985. Eram in clasa a XII-a si am plecat direct de la liceu. A plouat in ziua aceea si tin minte oameni cu sombrero pe cap, cu un text simplu inscriptionat pe ele: „Mexico, venim!” Si de ce sa nu venim?! Facuseram doua remize cu Anglia in acele calificari, invinseseram Turcia si Finlanda, doar in Irlanda de Nord pierduseram, 2-3, in primul meci din grupa, in toamna lui ’84. Ploua incet in Pantelimon si pe „23 August” 50.000 de oameni sperau. O victorie ne ducea in Mexic, un egal i-ar fi obligat pe nord-irlandezi sa castige pe Wembley, in ultimul meci. A fost 0-1, nemeritat, dureros si mai ales nedrept. Quinn a marcat in minutul 29. Bölöni a atacat aiurea, in tusa, decisiv, vorba lui nea Vanea, o minge care a sarit la Quinn. Iovan si Iorgulescu s-au incurcat in interventii (Quinn era omul lui Fane), iar Lung, ramas singur, n-a avut ce face. A urmat cea mai crunta, totala, globala si sfasietoare dominare a adversarului din intreaga campanie… Negrila a fost inlocuit la pauza cu alt craiovean, Geolgau, pe flancul stang Ungureanu a urcat neobosit, Mateut, Rednic si Klein au confiscat mijlocul, Coras si Hagi, pus capitan la 20 de ani, au semnat atac dupa atac. Atac dupa atac. In minutul 62, Piturca a intrat si el, in locul lui Coras. 25 de cornere, 36 de ocazii uriase de gol, mingea izbind de doua ori barele portii lui Jennings, Nicholl scotand de 3 ori de pe linie. Il vad pe Mircea Lucescu, intr-un balonzaid gri, ducandu-se in ultimele 10 minute aproape de careul lui Jennings, ca si cum ar fi putut ajuta… Cand danezul Sorensen a fluierat de final, ne-am prabusit toti. Si ei in teren, si noi in tribune. Ce sa spui?… Ca Hagi a fost stanjenit de banderola? Ca avea doar 20 de ani? Ca ne lipsisera Balaci, accidentat, ca si Camataru, iar capitanul Stefanescu „statuse” pentru „galbene”? Dupa 25 de ani exact, n-am avut curaj sa-l intreb pe Radu Cosasu cum a scris acel text care explica totul. Desi il stiu pe de rost. „… Pe noi nu superii ne supara. Dati-ne o grupa cu 3 grei, Italia, Spania, Cehoslovacia si ne ducem noi! Noi o incurcam sistematic cu cei pe masura noastra, cu Elvetia, chiar cu aceasta Irlanda de Nord, acolo unde nu se cere imposibilul. […] Ramane meciul de pe Wembley, eficacitatea si convingerea, dorinta de victorie cu care s-a jucat ultima partida si fara indoiala spiritul ofensiv din acel dureros, nemeritat, nedrept 0-1.”
