România intră din nou într-un „parteneriat strategic”. De data aceasta, prin Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie electrică din țară, care se asociază cu gigantul francez Électricité de France pentru relansarea proiectului Tarnița.
Oficial, vorbim despre tranziție verde, flexibilitate energetică și viitor. Neoficial, despre încă un proiect de miliarde făcut pe spinarea românilor, în timp ce beneficiile reale se duc, ca de obicei, în altă parte. România intră cu resursele, garanțiile și ajutorul de stat. Franța vine cu condițiile.
Prietenii „strategice”, beneficii minime pentru proiectul Tarnița
De ani buni ni se spune că România câștigă enorm din relația privilegiată cu Ursula von der Leyen și Emmanuel Macron. În realitate, bilanțul este subțire. Investiții făcute cu bani publici, scheme de sprijin plătite de consumatori și control împărțit cu alte state, în timp ce românii își calculează lunar facturile la energie.
Este greu de explicat de ce un stat care se plânge constant de lipsa resurselor bugetare acceptă ca ajutorul de stat pentru proiectul Tarnița să fie o condiție explicită a parteneriatului. Și mai greu de explicat de ce această condiție este prezentată ca normalitate. Explicația devine însă mai clară când se vede cine suportă costurile reale: consumatorii, prin facturi mai mari la energie, taxe și impozite.
Energie „strategică”, plătită din buzunarul cetățeanului
EDF nu a venit la Tarnița din patriotism European sau pe banii ei. A venit cu o cerere explicită. Mecanisme de sprijin garantate de stat, fie că vorbim de capacitate, CfD sau tarife reglementate. Toate aceste mecanisme au un numitor comun; costurile ajung, direct sau indirect, în facturile românilor.
În timp ce proiectele de miliarde se discută în ședințe oficiale, românii plătesc sute de lei lunar pentru energie. Nu pentru investiții românești, nu pentru dezvoltare locală, ci pentru a face „bancabile” proiecte care altfel nu ar trece testul economic.
Vindem ce ne-a mai rămas. De ce nu?
Proiectul Tarnița nu este nou. A fost lansat pe vremea lui Ceaușescu, reluat după 1990, reinventat în 2008, resuscitat în 2014 și îngropat din nou după falimentul Hidro Tarnița SA. De fiecare dată, cu promisiuni mari și rezultate zero.
Astăzi, eficiența economică este din nou pusă sub semnul întrebării, dar asta nu mai contează. Contează doar ca proiectul să meargă înainte, chiar și fără un nou studiu de fezabilitate, prin „actualizarea” unor date vechi.
Hidroelectrica este una dintre puținele companii strategice românești rămase profitabile și relevante. Exact genul de companie pe care un stat normal o păstrează sub control strict. În schimb, România alege să o pună într-un joint venture egal cu un alt stat, într-un proiect care a mai eșuat de câteva ori și a produs, până acum, doar studii scumpe și falimente.
Tot ce mai avem, scoatem la mezat. Energie, infrastructură, decizie. Dacă sunt vecini de continent, cu atât mai bine. Oricum, ni se spune că nu sunt bani. Deși, paradoxal, sunt destui pentru garanții, subvenții și scheme de sprijin.
Taxe, impozite și aceeași notă de plată
În paralel, guvernarea actuală ne strange cu ușa. Ilie Bolojan vorbește despre disciplină fiscală și sacrificii necesare, în timp ce românii sunt storși de fiecare leu prin taxe și impozite, sub pretextul că problemele structurale ale României se pot rezolva rapid, prin presiune pe populație.
Stat cu mână largă, cetățeni cu buzunarul gol
Proiectul Tarnița este prezentat, din nou, ca o necesitate națională. Poate că este. Dar modul în care România intră în aceste parteneriate ridică o întrebare la fileu. Cine câștigă cu adevărat?
Până acum, răspunsul nu pare să fie românii. Ei rămân cu facturile, taxele și promisiunile.
