Pentru angajații de birou nemulțumiți, care visează la o viață fără întâlniri inutile și șefi răi, este tentant să se gândească că a deveni lucrători independenți ar putea fi soluția.
Cu toată flexibilitatea și libertatea pe care le aduce liberul-profesionistul, majoritatea celor care lucrează pe cont propriu se confruntă cu o existență mai precară. Lucrează mai multe ore, pot fi concediați fără preaviz și nu au dreptul la asistență medicală.
Cât despre drepturile de pensie? Ei bine, acestea sunt în mare parte un vis.
Spre deosebire de lucrătorii cu normă întreagă, care au dreptul la pensii publice la care compania lor trebuie să contribuie, liber-profesioniștii nu beneficiază de contribuțiile angajatorului și nici nu au acces la aceleași beneficii ca și angajații, inclusiv la pensia de stat.
Prin urmare, cei care lucrează pe cont propriu trebuie să își planifice propriile economii pentru pensie – dar este greu să te gândești la îmbătrânire atunci când ești ocupat cu înființarea propriei afaceri.
Un studiu realizat de Comisia Europeană, preluat de EUObserver, sugerează că există o lipsă îngrijorătoare de planificare a pensionării în rândul celor care lucrează în mod flexibil: mai mult de jumătate dintre ei nu economisesc pentru anii de după muncă.
Ca urmare, mulți dintre lucrătorii independenți de astăzi se confruntă cu dificultăți economice – sau chiar cu sărăcia – mai târziu în viață.
Cercetări recente ale think-tank-ului Bruegel au avertizat că, în medie, persoanele care lucrează pe cont propriu sunt expuse unui risc mult mai mare de sărăcie la bătrânețe decât angajații tradiționali.
În 2021, în UE existau 25 de milioane de lucrători independenți – o bombă cu ceas pentru guverne.
Peisajul european în materie de pensii este fragmentat, deoarece normele sunt alcătuite dintr-un mozaic complex de reguli naționale și europene, dar există trei reforme structurale esențiale pe care toate guvernele le-ar putea implementa pentru a contribui la eliminarea decalajelor în materie de pensii.
În primul rând, companiile ar trebui să fie obligate să contribuie cel puțin într-o oarecare măsură, pe baza salariului total, la pensiile de stat ale lucrătorilor independenți pe care îi angajează. Acest lucru ar ajuta, de asemenea, guvernele să ia măsuri drastice împotriva întreprinderilor care reduc costurile prin utilizarea lucrătorilor independenți.
În al doilea rând, sunt necesare scutiri de impozite și alte stimulente pentru a încuraja o mai mare economisire pentru pensie.
Și, în sfârșit, cei care lucrează pe cont propriu ar trebui să fie obligați să contribuie la sistemele publice de pensii în același mod în care o fac angajații.
În Germania și Italia, de exemplu, lucrătorii independenți nu sunt obligați să contribuie la o pensie de stat. Între timp, în Belgia, Franța și Polonia, liber-profesioniștilor li se interzice să contribuie la pensia de stat la fel de mult ca lucrătorii cu normă întreagă.
Reglementările și practicile europene în materie de ocupare a forței de muncă nu au ținut pasul cu schimbările din lumea muncii, prin urmare, decalajul dintre pensii a fost neglijat (sau ignorat) de către factorii de decizie politică pentru prea mult timp.
Politicienii trebuie să acționeze rapid și să armonizeze normele privind pensiile pentru salariați și lucrători independenți pentru a evita o criză socială de proporții.
În cele din urmă, dacă o proporție tot mai mare a forței de muncă trebuie să se confrunte cu pensii inadecvate, guvernele vor fi cele care vor trebui să răspundă.