Salarii mici în România: condamnarea tinerilor la umilință pe viață

Salarii mici în România, nicio noutate. O condamnare scrisă cu cifre reci și fețe obosite. O sentință pe viață, pentru tinerii care încă mai cred că pot construi ceva în țara asta. Ce fel de viitor poate să aibă cineva cu 3.000 de lei pe lună, când chiriile sar de 2.000, când benzina e lux, iar pâinea e tot mai scumpă?

Muncești, tragi de tine, renunți la timp, sănătate, vise. Și pentru ce? Pentru o leafă care nu-ți permite nici măcar să pleci într-un weekend din oraș. Un salariu din care statul îți ia aproape jumătate, apoi te ceartă că n-ai economii, că nu-ți iei casă, că nu faci copii.

Cum să iei un credit, când banca râde în fața venitului tău? Cum să construiești ceva, când totul în jurul tău e o taxă în plus?

Salarii mici în România = exod legalizat

Ne mirăm că pleacă tinerii. Dar ce îi ține? O piață a muncii în care loialitatea nu e răsplătită, iar efortul e tratat cu dispreț? Se duc pentru că acolo unde ajung, primesc respectul pe care aici statul ți-l refuză. Aici, muncești să trăiești. Acolo, măcar mai ai zile în care trăiești.

Aici, ți se spune „stai, nu pleca, avem nevoie de tine.” Dar când ceri un trai decent, îți zic „n-avem de unde” că mai băgăm noi în buzunarele noastre puțin.

România își alungă viitorul

Salariile mici în România nu sunt doar o nedreptate. Sunt o insultă. O lovitură în pieptul celor care încă mai speră. O țară care vrea performanță cu resturi, care vrea loialitate pe stomacul gol, care vrea tineri care să rămână, dar le oferă mizerie și umilință.

Cum să rămân, când nu pot trăi? Cum să iubesc România, când ea nu mă iubește înapoi?

Ce mai vrea România de la noi…

Când 40% dintre angajați spun că nu le ajunge salariul, nu mai e vorba de nemulțumire. E vorba de disperare. De oameni care n-au cu ce începe luna, dar sa o și continue. De tineri care nu-și pot construi o viață. Și mai ales de familii care se sufocă între facturi, chirii și vise care sunt doar de noapte.

Salariile mici în România sunt dovada că statul nu vrea cetățeni demni. Vrea oameni care acceptă puțin, care nu cer, care tac.

Dar generația asta nu mai tace. Și când va pleca, România va rămâne singură. Cu banii furați, cu sinecurile intacte și cu o întrebare care va răsuna în gol: „De ce n-a mai rămas nimeni?”

Și atunci spune-mi tu, sincer, cum să mai la într-o viață normală când statul tău te condamnă din start la sărăcie?