Avocatul Gheorghe Piperea a scos la suprafață fața nevăzută a statului de drept. De abia la 21 iulie 2020 Comitetul Național pentru Situații de Urgență a certificat existența pandemiei în România. Și până atunci ce a fost?
Cum se justifică cele două stări de urgență decretate de Klaus Iohannis? În virtutea căror motive au fost date acestea, din moment ce, oficial, România nu trecea prin pandemie? De asemenea, măsurile luate ce motivare au? S-au instituit amenzi pentru ceea ce, de fapt, nu era prevăzut în mod legal. Am fost ținuți în case cu forța, când în realitate nu era niciun pericol recunoscut oficial. Ni s-a interzis participarea la slujbe invocându-se o primejdie ireală. S-au închis afaceri, s-a restricționat accesul în magazine și piețe, teatrele, cinematografele, restaurantele și sălile de sport au fost puse sub lacăt în numele a ceva ce nu a existat. Cine plătește pentru asta?
Până în iulie 2020 au mai fost și două stări de alertă, invocându-se aceeași pandemie. Pagubele generate sunt cel puțin la fel de mari ca în starea de urgență, care a continuat, de fapt, sub o formă mascată. Despre abuzurile poliției și jandarmeriei nu mai vorbim. Acoperirea o constituia Legea 55 din 15 mai 2020, dată la care pandemia nu exista, din moment ce a fost recunoscută de abia la 21 iulie. O lege pronunțată sub un motiv ireal. Declarații pe propria răspundere, circulație restricționată, toate în numele a ce? Pe stradă aveam voie numai în grupuri de șase persoane și asta doar dacă erau din aceeași familie. Cu ce temei legal, din moment ce pandemia nu exista? Viață dată peste cap de prevederi mincinoase. Școala, și așa într-o situație precară, a fost distrusă cu bună știință, căci e greu de crezut că nimeni nu și-a dat seama de cacealmaua pandemiei. Nu răspunde nimeni căci, nu-i așa, guvernul a fost constituit din oameni competenți, iar Ludovic Orban a fost cel mai bun premier din ultimii 30 de ani. L-am citat pe Klaus Iohannis, și el cel mai bun președinte, evident. Atât de bun încât a uitat să explice de ce ia niște măsuri când, oficial, nu exista vreun pericol.
