Versul memorabil despre „lupta finală” din vechiul imn socialist „Internaționala” este un refren preferat pentru o mare parte din politica democratică contemporană.
La lansarea campaniei sale prezidențiale din 2024, Donald Trump le-a transmis susținătorilor săi că se află în fața unei alegeri dure – fie își asigură victoria, fie „țara noastră va fi pierdută pentru totdeauna”. Aceasta, a spus el, este „bătălia finală”. Wow!
Un strigăt asemănător s-a auzit la Paris, unde, de câteva săptămâni, sute de mii de oameni demonstrează împotriva hotărârii președintelui Emmanuel Macron de a crește vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani. Merde!
Este „lupta finală” și în Israel, unde un număr mare de alegători sunt hotărâți să împiedice guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu să reformeze – sau, după cum consideră ei, să subjuge – sistemul judiciar.
Și este acum sau niciodată în Turcia, unde viitoarele alegeri îl opun pe “sultanul” Recep Tayyip Erdogan opoziției democratice.
Dar oare chiar este adevărat că participanții la aceste mitinguri și demonstrații, cu toată convingerea lor autentică, nu mai au nimic de pierdut?
Gânditorul francez din secolul al XIX-lea Alexis de Tocqueville a fost unul dintre primii care a sugerat că politica democratică are nevoie de teatru. Acum s-a transformat în circ. Politicienii promit marea cu sarea, dar oglinda reprezintă principalul lor sfătuitor în campanii.
Democrația de astăzi este mistuită de un sentiment de urgență extremă, în care nu mai este loc pentru compromisuri, subliniază Financial Times. Primează imaginația apocaliptică, lupta îndârjită de dragul intereselor. Imaginea de după alegeri este clasică: luptătorii pentru popor se lăfăie în scaunele puterii.
La stânga, activiștii pentru climă cred că, dacă nu acționăm acum, nu va mai exista viață umană pe Pământ. Dreapta nativistă, la rândul ei, nu este condusă de teama de sfârșitul vieții ca atare, ci de teama că „modul nostru de viață” ar putea fi pe cale să se sfârșească.
Ambele împărtășesc sentimentul că suntem angajați în „lupta finală”. Radicalismul a devenit modalitatea implicită de a face față complexității și confuziei.Problema este că democrația nu poate funcționa nici atunci când mizele sunt prea mici, nici atunci când sunt prea mari.
Democrația își pierde credibilitatea atunci când guvernul se schimbă, dar nu se schimbă nimic altceva. Dar își pierde, de asemenea, autocontrolul atunci când schimbarea guvernului schimbă totul.
Într-o democrație, cei care pierd alegerile își recunosc înfrângerea în primul rând pentru că a pierde nu înseamnă a pierde prea mult – și oricum următoarele alegeri nu sunt niciodată atât de departe.Arta democrației constă în a lăsa viitorul deschis. Treaba alegerilor este de a transforma nebunia în rațiune și de a traduce pasiunile în interese.
Votul oferă fiecărui cetățean o voce, dar îl privează de capacitatea de a reprezenta intensitatea convingerilor sale. Votul fanaticului pentru care alegerile sunt o chestiune de viață și de moarte și votul cetățeanului care abia dacă știe pentru cine votează și de ce, au aceeași greutate.
Atunci când alegerile sunt doar un carnaval al pasiunilor, o guvernare eficientă este imposibilă. Și, deși este adevărat că trăim vremuri tulburătoare și că presiunea pentru acțiuni radicale este reală, „lupta finală” este un refren greșit.
