Industria cenzurii prinde rădăcini în Occident. Când îi vine rândul și României?

Războiul împotriva libertății de exprimare nu este un fenomen nou apărut, existând de secole. Însă, ceea ce reprezintă o noutate sunt aspirațiile sale globale. Azi, putem spune că acest conflict ia forma unui război mondial. Deja umbra sa este vizibilă în aproape fiecare țară occidentală, de la SUA și Canada până la Irlanda și Australia, precum și în fiecare organizație internațională, de la UE la ONU.

Ni se spune că a crescut nivelul discursului instigator la ură, iar dezinformarea e la tot pasul, drept pentru care „acum”, mai mult ca niciodată, guvernele, corporațiile și ONG-urile care ne vor binele (evident!) trebuie să adopte măsuri drastice spre a proteja populația vulnerabilă.

Din acest motiv, Departamentul pentru Securitate Internă al Statelor Unite, la ordinul președintelui Biden, a creat recent un așa-zis „Consiliu de guvernare a dezinformării”, Comisia Europeană a elaborat un nou „Act privind serviciile digitale” și un cod de practică legat de dezinformarea online, iar ONU propune un „Cod de conduită pentru integritatea informațiilor pe platformele digitale”.

Iată industria cenzurii în toată splendoarea! Aceste inițiative se presupune a fi produsul unor bune intenții, deși există puține dovezi care să sugereze că discursul instigator la ură și dezinformarea sunt în creștere. Dimpotrivă, știm că în Vest există mai multă toleranță decât oricând și oriunde față de minoritățile rasiale, religioase și sexuale. Dar, dacă legile pregătite nu-s pentru națiunile occidentale, ci țintesc tocmai popoarele din Est, mai păstrătoare ale tradițiilor?!

Desigur, există o mulțime de exemple privind dezinformarea și ura în social media, dar adesea povestea este exagerată. De exemplu, Institutul pentru Dialog Strategic (ISD) a publicat recent un studiu care a concluzionat că antisemitismul crește pe Twitter, iar ca dovadă a adus un număr ridicat de tweet-uri critice la adresa lui George Soros. Ca și cum, atacul la adresa unei persoane automat înseamnă o jignire a unui întreg popor.

Mai degrabă am putea spune că ceea ce unii etichetează drept „ură” și „dezinformare” nu este altceva decât o opinie care nu le este pe plac. Așa s-a ajuns ca în Marea Britanie și în SUA oficialii guvernamentali să ceară platformelor de social media să cenzureze conținutul „prea adevărat”, inclusiv postări referitoare la efectele secundare ale vaccinului anti-Covid. S-a ajuns până acolo încât Facebook a cenzurat afirmațiile privind proveniența coronavirusului (dintr-un laborator chinez), chiar dacă acest lucru a fost dezvăluit de oficiali de la Casa Albă, iar Twitter a blocat o relatare a New York Post despre laptopul lui Hunter Biden, transmițând că totul este rezultatul dezinformării rusești.

Campania globală de cenzurare a opiniilor este destul de curioasă. Dacă nu există dovezi că ura și dezinformarea sunt în creștere, de ce politicienii cer tot mai multă putere ca să poată controla libera exprimare?

În SUA, de la Universitatea Stanford s-a propus crearea unui „consiliu de guvernare a dezinformării”. În Brazilia, un judecător al Curții Supreme conduce lupta celor care vor o mai mare cenzură pe Internet. În Canada, premierul Justin Trudeau a introdus legi împotriva discursului greșit. Iar Marea Britanie a deschis Institutul pentru Dialog Strategic, cu finanțare inclusiv de la Departamentul Apărării al SUA.

Poate că nu este surprinzător nimic din ce se întâmplă. Multe dintre agențiile guvernamentale, contractanții și ONG-urile care pledează pentru o mai mare cenzură au legături cu organizațiile militare, de informații și de securitate. Acesta este, în ansamblu, „complexul industrial de cenzură”.

Modul în care acționează este relativ simplu: temându-se că un val de victorii politice populiste ar submina NATO, UE și alianța occidentală, serviciile de informații guvernamentale, oficialii militari și de securitate sunt angajați în campanii de dezinformare, cerând suprimarea libertății de exprimare.

Libertatea de exprimare nu a fost niciodată un dar asigurat de o singură persoană. Dar, ca să supraviețuiască, trebuie ca cetățenii să ia atitudine și să insiste ca guvernele să nu mai ceară, direct sau indirect (prin ONG-urile pe care le finanțează) platformelor de social media (Facebook, Twitter etc) să cenzureze opiniile considerate nepotrivite.

Tot mai mulți oameni și-au schimbat modul în care percep apelurile aparent serioase ale autorităților publice și ale organizațiilor private privind lupta împotriva „discursului de ură” și a „dezinformării”. Și-au antrenat urechile și azi înțeleg că un astfel de limbaj nu e altceva decât pretextul pentru instaurarea cenzurii.